Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu s-a nascut in 1838 si s-a prapadit in 1907, deci cu un an inainte de-a implini 70 de ani. Ucenicia si-a facut-o in atelierul pictorului ceh Anton Chadek si a executat icoane pentru bisericile din Baicoi si Caldarusani. Picturile murale cu tematica religioasa care l-au facut celebru sunt cele de la manastirea Agapia. Intalnit aici de Mihail Kogalniceanu, ministru pe atunci al instructiei publice in Moldova, a primit o bursa pentru a studia la Paris. Aici si-a perfectionat tehnica si ceea ce era talent brut ajunge slefuit in asa fel incat artistul este capabil sa redea cele mai subtile nuante si sa creeze in tablourile sale oaze binecuvantate de lumina. Cat a lucrat la Barbizon, in acea atmosfera varateca din apropierea Parisului, care favoriza pictura in plein air si deschidea drumul abordarii impresioniste in plastica, el a dobandit un adevarat cult pentru natura. Natura pentru Nicolae Grigorescu a capatat – se poate spune – o valoare religioasa in sensul in care a adorat-o ca un franciscan vazand in toate creaturile si fapturile gingase ae acesteia tot atatea prilejuri pentru a se impartasi dinr-o milostenie universala care ne unifica si ne lumineaza pe toti. Din acest punct de vedere a-l socoti pe Nicolae Grigorescu un pictor al naturii si al orizontalei inspirate de natura nu este chiar o banalitate. Artistul a iubit natura avand poate si sentimentul ca, pe masura trecerii timpului, aceasta va fi distrusa de om si de o intreaga civilizatie urban industriala. De aceea Nicolae Grigorescu acum si poate si in anii care vor veni va continua sa placa celor mai multi dintre noi fiindca el a stiut sa angajeze partea cea mai nevinovata a fiintei noastre, nemaculata ideologic si netentata de abisuri mistice. Grigorescu reprezinta ceva atemporal in sensul in care exista o atemporalitate buna care nu are nici o legatura cu eternitatea severa si incomprehensibila.
Constantin Prut in Dictionarul sau de arta moderna si contemporana romaneasca il considera primul dintre fondatorii picturii romane moderne, urmand apoi Andreescu si Luchian, numele sau devenind un simbol pentru tinerele generatii de artisti remarcati la inceputul secolului XX.

Andrei Plesu in "Pitoresc si melancolie" aseaza arta lui Grigorescu intr-un provocator paralelism cu ce a facut si ce inseamna pentru noi opera lui Ioan Andrescu. "Exista, stim bine, o viziune idilica a Romaniei al carei inventar s-a banalizat pana la exasperare, plaiuri manoase, hore zglobii, dor, omenie... Alecsandri si Cosbuc, Grigorescu si Vlahuta etc. Toate acestea sunt adevarate, sunt importante, dar nu sunt totul. Romania lui Eminescu ca si a lui Andreescu e mai complexa si mai grava. E o Romanie in care se glumeste mai putin si se faptuieste mai deplin, o Romanie in care Caragiale nu mai e posibil la tot pasul, o Romanie cu mai mult simt al raspunderii si al onoarei nationale..." Apoi distinsul estetician se refera la stramosii daci invinsi de romani, a caror melancolie degajata tocmai de infrangere continua sa planeze asupra codrilor de la Hateg, melancolie pe care Iorga a stiut admirabil s-o evoce intr-o marturie de-a sa.

Cand citeam aceste randuri in 1980, la aparitia cartii, le-am primit cu o mare bucurie simtind in ele acea aroma a disidentei morale si intelectuale spusa elegant intr-o tara in continua degradare. In ecuatie numele lui Nicolae Grigorescu iese putin sifonat si intr-adevar parca nu e placut sa cazi de partea unei comparatii care te defavorizeaza in mod evident. Dar pe masura ce anii trec si inevitabil imbatranim, o pictura ca a lui isi dezvaluie o stranie delicatete ce completeaza intr-un mod fericit opera melancolicilor expliciti.

Oricine stie de carele sale cu boi, cred ca in mai toate casele exista o copie a uneia din celebrele lucrari cu aceasta tema. Carul cu boi al lui Grigorescu este insasi prototipul blandetei, al rabdarii, al sesului si al firii. Tot ce este abis si slava, nadir si zenit isi inceteaza atractia chiar si asupra acelora indragostiti de extreme. Grigorescu ne ajuta astfel sa fim mai putini extremisti si sa iubim suprafata si orizontala, evitand sa mai cautam sensuri trudite ori adancimi primejdioase.
Un Grigorescu pe piata de arta valoreaza mult. Oricate mii de euro ar valora, ramane insa nepretuit, o nepretuire ce confirma parca inocenta unei picturi in care ceea ce se salveaza si implicit ne salveaza este natura.

"La zece ani am intrat şi eu la un iconar. Da' era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, şi când vroiam să mă uit şi eu cum zugrăveşte, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna şi mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii, îi sorbeam vorbele şi mă uitam la el ca la un dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea."  

https://www.youtube.com/watch?v=gaZ9DntRS-8

"Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-aşa.

Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma şi din mişcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e "caracterul". Să le ştii prinde pe acelea, şi să nu le pierzi apoi în mulţimea detaliilor... O, detaliile! Pe câţi nu-i amăgesc!... Cine zugrăveşte haina cu nasturii şi cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, şi, mai ales, nu un suflet.
Numai într-o schiţă poţi rămânea sincer până la sfârşit. Într-un tablou migălit începi să te observi, şi din momentul acela e mai mult meşteşug decât artă." 

https://www.youtube.com/watch?v=DOWWLVGc5F8