Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

Cand are prea multa libertate, omul, in loc sa zboare isi leaga aripile, iar cand nu are libertate, zboara in cercul lui limitat inchipuindu-si ca atinge infinitul.

Dormim in paturi separate...dar eu sunt sigura ca vedem acelasi rasarit. 

Omul este ceea ce isi aminteste despre sine, dar, in acelasi timp este si idealul spre care tinde.

Câteva pagini din Scott Fitzgerald si parcã totul e... altfel. Prinzi curaj sã deschizi porti. La început totul este frumos. Suntem îndrãgostiti pentru cã nu ne cunoastem. Dacã am sti ce urmeazã dupã aceea, am trage cât mai mult de îndrãgosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sã punem întrebãri si sã asteptãm rãspunsuri, am alerga beti, îmbãtati de noi însine fãrã nevoia de luciditate si adevãr. Noi vrem însã cu orice pret sã terminãm cât mai repede cu misterul, crezând cã dupã aceea, în baia de lapte ce urmeazã, descoperim eternitatea. Si când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârsitul. Cãci oamenii nu au curajul sã se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Îsi ascund cicatricile, rãnile, slãbiciunile, defectele, pãrtile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.

Dacã mã înseli, vreau sã stiu. N-as alege sã mã minti. As alege sã stiu cã nu te-ai multumit cu ceea ce ai. Nu te-as putea ierta imediat. Orgoliul m-ar împinge sã mã rãzbun, sã te rãnesc. Dar dacã ce e în suflet depãseste orgoliul, revin la tine curând. Nu te controlez. Poti foarte usor când te întreb cine e la telefon sã îmi spui „Dan“ în loc de „Dana“. Cât eu sunt la dus, tu poti sã vorbesti cu ea linistit si sã îi spui „noapte bunã“. Cât eu mã uit la un film, tu poti sã stai pe mail sau pe messenger si sã trimiti mesaje de amor. Nu am de ce sã fiu spionul tãu. Dacã alegi sã minti, te minti în primul rând pe tine. Nu vãd de ce nu mi-ai spune direct: vreau sã trãiesc asta. Ce as putea eu sã-ti fac? Sã te opresc? Cum? Dacã vrei cu adevãrat sã trãiesti ceva, trãiesti si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Dacã vrei sã te opresti, o faci tot pentru cã vrei tu, pentru cã alegi sã nu mã rãnesti, sã nu aduci între noi o durere meschinã, inevitabilã, umanã si pentru cã voiajul nostru este mai puternic decât satisfactia unei croaziere temporare.

Ispita este la fiecare pas. Nu trebuie sã o cauti, trebuie doar sã deschizi ochii, sufletul, picioarele, slitul, curul, gura, portofelul, spatele... depinde de fiecare în parte. Eu ispitei vreau sã-i deschid timpul, sã se manifeste, sã mã provoace, sã mã iau la trântã cu ea oi sã îi rezist. Ispita apare pentru a ne învãta sã îi facem fatã.

Cât de usor poti sã-ti vinzi sufletul... atât cât deschizi un robinet sau cât lasi sã se rostogoleascã pe asfalt un zâmbet, atât cât îti înfigi tocul de la cizmã într-o pâine caldã sau cât îti legi o brãtarã de iederã pe chip. Stãm sã ne gândim minute întregi cu ce sã ne îmbrãcãm dimineata, ce cuvinte sã folosim într-o conversatie, cu ce mascã sã defilãm în functie de context, dar oare de ce nu acordãm tot atât de mult timp unui pãrinte care ne asteaptã zile întregi si ne poartã dorul în suflet si nu ne cere sã venim sã-l vedem, sau unui copil care arde sã ne strângã în brate si noi nu suntem în acel moment acolo. Câti fluturi ucidem în tot ce facem inutil?

Oamenilor nu le este fricã de pãcat, le este fricã de consecinta pãcatului, pentru cã oamenii nu trãiesc concretul, trãiesc proiectia concretului, nu cred în viata de aici, cred în viata de apoi. Pentru cã oamenii sunt lasi. Pãcat este tot ceea ce roade constiinta.

Noi doi nu suntem despãrtiti decât fizic. As pune pariu cu tine acum cã dacã ne-am întâlni, ar fi ca si când ne-am fi tinut în brate ieri. Între noi doi nu existã timp.