Curcubeul este un fenomen optic și meteorologic care se manifestă prin
apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci când
lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă. De cele
mai multe ori curcubeul se observă după ploaie, când soarele este
apropiat de orizont.
Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de observator. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar în mod tradițional curcubeul este descris ca având un anumit număr de culori; acest număr diferă de la o cultură la alta, de exemplu în tradiția românească secvența culorilor este adesea prezentată astfel: roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și violet.
Curcubeul poate fi explicat analizând mersul razelor de lumină într-o sferă transparentă. Lumina albă de la soare suferă mai întâi o refracție la intrarea în picătura de apă, moment în care începe separarea culorilor. În partea opusă a picăturii are loc o reflexie la interfața dintre apă și aer (o parte din lumină iese afară, dar aceasta nu produce efectul de curcubeu). În continuare lumina iese din picătură printr-o a doua refracție, care amplifică separarea culorilor.
Curcubeul, până să fie înțeles a creat diverse viziuni în diversele culturi din lume:
Incașii credeau că este un dar de la Zeul Soare.
O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubeie, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuind să lucreze împreună pentru a opri ploaia.
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi arătă lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.
În Asia Centrală şi de Nord se spune despre curcubeu că este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă, fulgerul iar cel de-al treilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.
Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.
În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris.
Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.
Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”.
Unii budişti susţin despre culorile curcubeului ca ar reprezenta cele şapte planete sau cele şapte regiune majore ale terrei.
Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau că arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ.
http://www.youtube.com/watch?v=fahr069-fzE
Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de observator. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar în mod tradițional curcubeul este descris ca având un anumit număr de culori; acest număr diferă de la o cultură la alta, de exemplu în tradiția românească secvența culorilor este adesea prezentată astfel: roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și violet.
Curcubeul poate fi explicat analizând mersul razelor de lumină într-o sferă transparentă. Lumina albă de la soare suferă mai întâi o refracție la intrarea în picătura de apă, moment în care începe separarea culorilor. În partea opusă a picăturii are loc o reflexie la interfața dintre apă și aer (o parte din lumină iese afară, dar aceasta nu produce efectul de curcubeu). În continuare lumina iese din picătură printr-o a doua refracție, care amplifică separarea culorilor.
Curcubeul, până să fie înțeles a creat diverse viziuni în diversele culturi din lume:
Incașii credeau că este un dar de la Zeul Soare.
O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubeie, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuind să lucreze împreună pentru a opri ploaia.
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi arătă lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.
În Asia Centrală şi de Nord se spune despre curcubeu că este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă, fulgerul iar cel de-al treilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.
Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.
În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris.
Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.
Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”.
Unii budişti susţin despre culorile curcubeului ca ar reprezenta cele şapte planete sau cele şapte regiune majore ale terrei.
Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau că arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ.
http://www.youtube.com/watch?v=fahr069-fzE
No hay comentarios :
Publicar un comentario