Mitocanul

Termenul mitocan deriva din cuvântul slavon de origine greceasca metoh sau metoc care desemna odinioara o casuta alaturata unei manastiri si unde un calugar ducea singur o viata particulara; mai târziu, marit, metocul a servit ca loc de gazduire pentru calatori. Dar, sa fie înteles, când acei calatori erau obraze simandicoase, staretul catadicsea sa-i adaposteasca în chiar conacul lui din incinta manastirii – asa ca numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i asa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfintia sa staretul de manastire nu-l ia în seama. Asadar, sens social. Cu vremea însa, termenul a capatat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseste un limbaj grosolan si care-si baga furculita în farfuria ta. Si, din ce în ce, cuvântul s-a încarcat de noi pacate. Dar daca mitocanii se recrutau cu precadere dintre orasenii de la periferie sau dintre taranii de neam prost – cei care nu traiau cu frica lui Dumnezeu – mitocanii se puteau gasi si printre cei care se pretindeau boieri.

Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în latină. Acesta a căpătat în timp conotaţii peiorative în mentalul şi limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.

Mitocanul este, prin excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi doreşte aprobarea şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate. Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi. Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească; există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza. Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:

agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială, tendinţe anarhiste.

Pe lângă faptul că se împopoţonează ca pomul de CRăciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă, civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi” defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort, orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii interioare.
Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet, gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.

Mitocanul nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi parvenitul trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar, agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate, nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat, alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.

Aşadar nu este vorba doar despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…