Lantul slabiciunilor

Sus de tot la înălţime, vulturul cel plin de sine, urmărea cu-a lui ardoare tot ce se mişca sub soare. S-a rotit şi s-a gândit , dar deloc n-a isprăvit planuri a face anume, pentru el şi pentru lume. A văzut un pescăruş, ce zbura mai jucăuş, chiar deasupra apei mari ce lovea stâncile tari.
-Spune-mi mie vietate, cum dormişi tu astă noapte? Ai visat frumos ori ba, văd c-ai chef a te juca! Întrebă mai serios, vulturul întors pe dos, ţinând prada între gheare, prada ce-i ținea de de foame.
-Am dormit cum am putut căci stomacul m-a durut. Am mâncat prea mult aseară , nu ştiam c-o să mă doară… Dar acuma mi-a trecut şi-o iau iar de la-nceput. Îi răspunse zburătoarea, aruncându-se-n vâltoarea, apei mari care-i dădea, hrana ce o merita.
-Ooo! De ce atâta chin, muncă, stres şi mult venin, când a ta e înălţimea şi puterea nu peştimea! Dacă tu, te învoieşti şi mulţi peşti îmi dăruieşti îţi voi face un palat pe piscul cel mai înalt. Acolo tu vei trăi , ca un rege tu vei fii, îi promise cel de sus, având doar un gând ascuns.
Pescăruşul se-nvoi apoi la muncă porni, pescuind tot ce putea şi ce apa îi dădea. Bucuros plin de speranţă, oferind din abundenţă, toată prada ce-o găsea aşteptând c-acel palat să îl vadă ridicat.
Însă …vai! Vulturul nost’ nu era atât de prost. Având acum de mâncare, se-nălţa mai mult sub soare. Griji să facă un palat? El demult a şi uitat. Pescăruşul obosit , supărat şi părăsit întâlni o rândunică ce zbura fără de frică. Dar era cam supărată că de soţ a fost lăsată.
-Vai drăguţo ce mai faci? Şti că tare mult îmi placi? Vreau să-mi alin al meu dor şi cu tine să mă-nsor, spuse pescăruşul care aflându-i durerea mare pe loc îşi făcu un plan încărcat cu mult elan.
“Hmmm … de-acum trec doar pe insecte, deşi le găsesc infecte însă pentru-al meu palat voi lupta neîncetat” reflecta cu voiciune pasărea zburând anume, pe micuţă s-o atragă în planu-i cel fără şagă.
-Ştiu că nu eşti aşa castă şi de vrei să-mi fi nevastă vreau să aduni pentru mine, tot ce-ţi pică ţie bine. Eu sunt foarte ocupat , muncesc pentru un palat, în care noi vom trăi şi fericiţi tare vom fi. Tu vei fi ca o regină şi cu bucurie plină. Îi promise pescăruşul făcând iar pe jucăuşul.
Rândunica zburătoare fâlfâind din aripioare se puse pe adunat tot ce-n plisc ei i-a picat, oferind captura toată celui ce măcar odată, spera să o fericească , iubire să-i dăruiască.
Numai că el mai hoinar pescuia fără habar pentru vultur şi palat consumând neîncetat insectele mari şi mici , darul bunei rândunici. Până într-o bună zi, păsăricii îi venii mintea la cap cum se spune, şi-i zise:
-Mare minune! Timpul trece şi eu sunt, mai bătrână pe pământ. Gata! Acum eu te las, zbor doar la al meu sălaş, iar de vreau un soţ anume voi găsi în astă lume. Un rânduniţoi vioi, ce va face pentru noi, cuib frumos din paie multe, fulgi şi altele mărunte. Puişori dacă vom face, tare mult cred că ne-o place. Nu-ţi mai dau ţie nimic, fiindcă greu m-ai urgisit, dându-mi doar speranţe goale, pentru-a fi umplut la foale.
Astfel spuse zburătoarea şi se risipi ca boarea.
Pescăruşul umilit a stat doar şi a gândit:
“Fiecare vrea ceva, fără a se întreba, dacă cel care oferă şi în care prea mult speră, e cinstit ori de cuvânt ori e doar mânat de-un gând…
Apoi un pic mai deștept și spus-o așa pe drept:
Năzuinţa ce o ai, vulturului să n-o dai că devii un rob pe viaţă , pescuind chiar şi pe ceaţă. El nu te va ajuta orişicât tu vei spera. “

Morala:
Cel mai mare, e mai tare iar cel care în zbor se-nalţă, nu va ridica o casă, pentru mine, pentru tine, că nu i-ar fi lui prea bine

***
Dragii mei, acum vă las dar cu bucurie-n glas vă doresc ziua frumoasă, de se poate-un pic haioasă în care voi să zâmbiți , veșnic sănătoși să fiți.