Toţi aceşti nemuritori care se duc în Rai şi în Iad şi ne trimit şi
pe noi, păcătoşii... în Iad, mă făceau să mă-ntreb, pe vremuri, ce ţi-e
şi cu această segregaţie din Lumea de Apoi. Raiul şi Iadul adicătelea,
ar fi ca două mulţimi a căror intersecţie e mulţimea vidă? Sau ar avea
ele totuşi ceva în comun? Par a fi stări ale sufletelor umane în afara
timpului, iar sufletele umane nu au ele o esenţă comună? Toate pornesc
din Dumnezeu. Raiul este ceea ce porneşte din Dumnezeu şi rămâne aproape
de El. Iadul este ceea ce porneşte din Dumnezeu şi se duce departe. Un
Dumnezeu atotputernic care creează fiinţe cu voinţă proprie. Totuşi, pe
unele le creează mai deştepte, astfel încât să-şi dea seama că bine le e
dacă rămân lângă El, pe celelalte fără pic de minte, astfel încât
conform propriei lor voinţe să se rostogolească până-n cele mai
întunecate hăuri.
Oamenii se cred foarte importanţi când se
gândesc la veşnicia lor. Pentru ce au nevoie de veşnicie, ce să facă o
veşnicie? Să existe. De fapt, e doar fiindcă nu pot să îşi imagineze cum
ar fi să nu mai existe. „Nimicul” e de neconceput. Din perspectiva
noastră, a celor existenţi, chiar şi nimicul e o existenţă: e ceea ce
„este” în afara existenţei. Din perspectiva creştinismului, Iadul e o
aproximare absurdă a Nimicului: din moment ce Dumnezeu e „ceea ce este”
şi e perfect, Iadul nu-şi află loc în „ceea ce este”. Dar absurd nu e
din perspectiva dorinţei noastre de-a scăpa de rău: Răul e trimis în
nimicul de neconceput.
Cât despre „ceea ce este”, nemaifiind
nimic altceva în afara sa, nu ne putem întreba „de ce este”, dar ne
întrebăm „cum este” de câte ori ne vine în gând: „ce rost au toate
astea?”. Ne identificăm cu „ceea ce este” prin faptul că şi noi suntem
„ceea ce suntem”; doar că noi ne naştem şi murim şi majoritatea
lucrurilor par a fi în afara noastră. Faptul că „suntem” nu ne e deloc
suficient; am vrea să fim altfel... mai fericiţi.
Poate că...
suntem mici miracole, ca nişte bule de săpun făcute de Dumnezeu, care
plutesc un pic şi se sparg în aer, miliarde de miliarde... Din suflul
Lui, înveliţi în coaja de săpun care e şi ea tot o stare a fiinţei, ce
prin această „îngroşare” ia diverse, nenumărate forme. Ce sens ar avea?
De ce s-ar ocupa El cu acest joc monoton? Păi, El nu e un om, un cineva,
care să facă ceva constructiv, e un ceva, este existenţa. Existenţă
care atât cât putem vedea, din moment ce la ea luăm parte cu toţii, e un
conflict de forţe. În cadrul căruia tindem să ne identificăm cu „forţa
binelui”. „Rău” numim ceea ce fiinţa noastră respinge, forţa care ni se
opune. În fiecare dintre noi aceste forţe se găsesc amestecate (e.g.:
sunt orgolios şi orgoliul îmi face rău, mă smeresc şi îmi este mai
bine). Că amestecul de forţe nu e omogen, e evident (unii se apropie de
sfinţenie, alţii par să nu aibă nicio şansă). Conflictul acesta
existenţial ar putea avea totuşi un sens: dacă ar tinde spre lipsa de
conflict. Dacă treptat, trecând prin tot felul de modelări, existenţa ar
deveni mai bună, ar ajunge la perfecţiune, la Rai. (Dacă s-ar ajunge la
Iad, probabil că fiinţa s-ar autodistruge aşa cum cei răi se otrăvesc
cu propriul lor venin; pe cine să se mânie, pe cine să mai mintă, pe
cine să lovească...) Şi de ce n-ar fi astfel? Spiritul omului se
formează prin continua provocare a materiei. Înăuntrul clăbucului,
fiinţa primeşte o delimitare, iar delimitarea creează la rândul ei
delimitări – între bine şi rău.
(Altfel, cum ne-am lupta atâta în
noi şi între noi, cum ne-am putea iubi, cum am putea trăi ca şi cum ar
avea sens să trăim? Sau cum am putea crede într-o fiinţă supremă atât de
crudă sau atât de neputincioasă încât să stea şi să asiste la cele mai
mari suferinţe? Sunt oameni mai buni decât aşa o fiinţă superioară! Şi
ce legătură ar mai avea ea cu noi?...)
Toţi aceşti oameni mari
care le ştiu pe toate - care au îndoieli că un suflet de copil nebotezat
ar putea ajunge în Rai, care îi judecă pe sinucigaşi, care se
identifică atât de mult cu eurile lor încât au făcut şi din Dumnezeu o
persoană, care explică imperfecţiunea creaţiei prin perfecţiunea
Creatorului, care proclamă iubirea dar sunt schismatici, orgolioşi,
intoleranţi... cărora nu le ajunge să înţeleagă că fiind parte din tot,
dacă sunt mai buni, totul e mai bun; dacă nu, invers. Se complică cu tot
felul de farfastâcuri. Viaţa noastră - a bulelor de săpun - e o mare
complicaţie!
No hay comentarios :
Publicar un comentario