Omul
contemporan este într-o perpetuă căutare a ceea ce pare mai plăcut şi
mai atractiv în această viaţă efemeră; este omul aflat într-o permanentă
criză de timp, veşnic nervos, omul care produce în modul său o vibraţie
mereu activă, care va corupe pe cei din jur. Cei care stau în preajma
acestui om devin şi ei agitaţi, pentru că, natura umană, încearcă,
instinctiv, să adopte o atitudine de autoapărare în faţa veşnicei agresivităţi, atitudine ce solicită un nou consum de energie nervoasă, care va prejudicia sfera nervoasă.
Tot ce se întâmplă între oameni nu este decât efectul unor cauze, iar cei implicaţi nu sunt decât cauzatorii. O vorbă dură, vulgară cu sensuri multiple şi de ironie, un gest sau o privire ostilă, ori chiar lipsa unei priviri, “toate” sunt atacuri adresate sufletului.
Încerc să înţeleg demersurile spirituale dar şi limitele şi suficienţa oamenilor, prizonieri ai propriilor orgolii, apelând la “adevărurile” teologiei creştine, ori căutându-mi sensul destinului prin rugăciune dar şi printr-o regăsire interioară şi întrebări tulburătoare despre esenţa lucrurilor în sine.Sunt nemulţumită de mijloacele obişnuite de comunicare: cuvinte, simboluri, imagini, deducţii, comparaţii, semantici, sunt nemulţumită de experienţele livreşti care, raportate la adevărul divin, sunt dureroase inutilităţi; cu toată subtilitatea lor, ele nu mă duc decât în fundătură.
Limbajul meu? L-aş defini ca pe o instanţă care-mi permite mie să dobândesc un sens, să am o dimensiune existenţială, să mă instalez într-o reţea semantică purtătoare de mesaje; cuvântul meu este calea imediată şi accesibilă pentru simbioze dintre cele mai diverse, generând o explozie a semnificaţiilor.Eu definesc limbajul ca pe un element relaţional, a cărui corporalitate afectivă, depăşeşte seria sensurilor strict materiale (existenţiale).
Pentru mine, cuvântul este împărtăşanie, este topirea şi turnarea în forme pure de simţire şi trăire autentică.Limbajul, la rândul său, trebuie să răspundă unei semantici a expresiei ochilor, unei întregi arte gestuale, unei hermeneutici a simţirii şi gândirii metafizice.
Tot ce se întâmplă între oameni nu este decât efectul unor cauze, iar cei implicaţi nu sunt decât cauzatorii. O vorbă dură, vulgară cu sensuri multiple şi de ironie, un gest sau o privire ostilă, ori chiar lipsa unei priviri, “toate” sunt atacuri adresate sufletului.
Încerc să înţeleg demersurile spirituale dar şi limitele şi suficienţa oamenilor, prizonieri ai propriilor orgolii, apelând la “adevărurile” teologiei creştine, ori căutându-mi sensul destinului prin rugăciune dar şi printr-o regăsire interioară şi întrebări tulburătoare despre esenţa lucrurilor în sine.Sunt nemulţumită de mijloacele obişnuite de comunicare: cuvinte, simboluri, imagini, deducţii, comparaţii, semantici, sunt nemulţumită de experienţele livreşti care, raportate la adevărul divin, sunt dureroase inutilităţi; cu toată subtilitatea lor, ele nu mă duc decât în fundătură.
Limbajul meu? L-aş defini ca pe o instanţă care-mi permite mie să dobândesc un sens, să am o dimensiune existenţială, să mă instalez într-o reţea semantică purtătoare de mesaje; cuvântul meu este calea imediată şi accesibilă pentru simbioze dintre cele mai diverse, generând o explozie a semnificaţiilor.Eu definesc limbajul ca pe un element relaţional, a cărui corporalitate afectivă, depăşeşte seria sensurilor strict materiale (existenţiale).
Pentru mine, cuvântul este împărtăşanie, este topirea şi turnarea în forme pure de simţire şi trăire autentică.Limbajul, la rândul său, trebuie să răspundă unei semantici a expresiei ochilor, unei întregi arte gestuale, unei hermeneutici a simţirii şi gândirii metafizice.
Mariana Didu
No hay comentarios :
Publicar un comentario