Adrenalina (latină ad-adaugă, ren-rinichi) sau epinefrină, (suprarenină) este un hormon secretat în sânge de glanda medulosuprarenală în cazuri de stress. Ajunsă în sânge ea determină creșterea frecvenței cardiace, a presiunii sanguine, dilatarea bronhiilor și pregătirea organismului pentru o producere masivă de energie prin arderea lipidelor (lipoliză) și sinteza glucozei. Circulația sângelui este activată la nivelul sistemului nervos central pe când la nivelul tractusului digestiv este diminuată. La nivelul SNC adrenalina devine un transmițător neuronal, cuplat cu proteina-G joacă un rol intermediar și de activator al receptorilor nervoși.
Istoric
Prima indicație despre existența hormonului în glanda suprarenală, este colorarea clorurii de fier trivalent. Lucru observat în anul 1856 de fiziologul francez „ Alfred Vulpian”. Acest lucru de descoperire a unei substanțe noi în suprarenală este publicat în anul 1886 în „New York Medical Journal” de „William Bates”. Faptul că această substanță are o acțiune deosebită din punct de vedere farmacolgic a fost stabilit în 1893 de fiziologii „George Oliver” și „Edward Schäfer”. O conturare mai precisă a acestor efecte farmacologice o face fiziologul polonez „Napoleon Cybulski”. Prima încercare de izolare a substanței o face în anul 1897 „John Jacob Abel” care denumește substanța epinefrină. Inspirat de încercarea lui Abel, chimistul american de origine japoneză „Jokichi Takamine”, reușește să izoleze o substanță numită adrenalină, ce avea proprietățile descrise de Oliver, Schäfer și Cybulski. Prima sinteză chimică a adrenalinei îi reușește în anul 1904 lui „Friedrich Stolz”, adrenalina fiind primul hormon la care era cunoscută structura chimică și este produs pe cale sintetică.
Mecanismul de acțiune
Mecanismul ei de acțiune determină punerea rapidă de energie la dispoziția organismului, energie necesară în cazuri de pericol, pentru supraviețuire prin fugă sau luptă. Acest efect fiind realizat prin activarea proteinei-G de adrenalină.
Acțiunea stimulatoare a ei asupra inimii și sistemului circulator, duce la creșterea volemiei sanguine centrale în inimă, mușchii scheletici, prin derivația sângelui periferic realizat prin contracția vaselor periferice, unde scade volumul de sânge de la nivelul pielii și rinichilor și activarea receptorilor adrenalinei.
Asupra mușchilor netezi, respirației, tractusului digestiv și vezicii urinare are o acțiune diferită. Astfel determină creșterea frecvenței respiratorii cu dilatarea bronhiilor, reducerea activității digestive, a perstaltismului intestinal și în general de contracție a musculaturii netede de la nivelul vezicii urinare cu excepția gravidelor unde adrenalina acționează relaxant asupra uterului.
Mobillizarea rezervelor de energie se realizează prin metabolizarea grăsimilor (lipoliză), adrenalina activând enzimele lipaze și formare de glucoză și glucagon necesară energiei mușchilor scheletici, prin inhibarea producerii de insulină.
Adrenalina produsă de glandele suprarenale nu poate traversa bariera hemato-encefalică a SNC, de aceea se presupune că asupra sistemului nervos central are numai o acțiune pe baza reflexelor nervoase.
Istoric
Prima indicație despre existența hormonului în glanda suprarenală, este colorarea clorurii de fier trivalent. Lucru observat în anul 1856 de fiziologul francez „ Alfred Vulpian”. Acest lucru de descoperire a unei substanțe noi în suprarenală este publicat în anul 1886 în „New York Medical Journal” de „William Bates”. Faptul că această substanță are o acțiune deosebită din punct de vedere farmacolgic a fost stabilit în 1893 de fiziologii „George Oliver” și „Edward Schäfer”. O conturare mai precisă a acestor efecte farmacologice o face fiziologul polonez „Napoleon Cybulski”. Prima încercare de izolare a substanței o face în anul 1897 „John Jacob Abel” care denumește substanța epinefrină. Inspirat de încercarea lui Abel, chimistul american de origine japoneză „Jokichi Takamine”, reușește să izoleze o substanță numită adrenalină, ce avea proprietățile descrise de Oliver, Schäfer și Cybulski. Prima sinteză chimică a adrenalinei îi reușește în anul 1904 lui „Friedrich Stolz”, adrenalina fiind primul hormon la care era cunoscută structura chimică și este produs pe cale sintetică.
Mecanismul de acțiune
Mecanismul ei de acțiune determină punerea rapidă de energie la dispoziția organismului, energie necesară în cazuri de pericol, pentru supraviețuire prin fugă sau luptă. Acest efect fiind realizat prin activarea proteinei-G de adrenalină.
Acțiunea stimulatoare a ei asupra inimii și sistemului circulator, duce la creșterea volemiei sanguine centrale în inimă, mușchii scheletici, prin derivația sângelui periferic realizat prin contracția vaselor periferice, unde scade volumul de sânge de la nivelul pielii și rinichilor și activarea receptorilor adrenalinei.
Asupra mușchilor netezi, respirației, tractusului digestiv și vezicii urinare are o acțiune diferită. Astfel determină creșterea frecvenței respiratorii cu dilatarea bronhiilor, reducerea activității digestive, a perstaltismului intestinal și în general de contracție a musculaturii netede de la nivelul vezicii urinare cu excepția gravidelor unde adrenalina acționează relaxant asupra uterului.
Mobillizarea rezervelor de energie se realizează prin metabolizarea grăsimilor (lipoliză), adrenalina activând enzimele lipaze și formare de glucoză și glucagon necesară energiei mușchilor scheletici, prin inhibarea producerii de insulină.
Adrenalina produsă de glandele suprarenale nu poate traversa bariera hemato-encefalică a SNC, de aceea se presupune că asupra sistemului nervos central are numai o acțiune pe baza reflexelor nervoase.
No hay comentarios :
Publicar un comentario