Despre ochiul artistului se spune că este
privilegiat; vede mai bine și mai mult decât ochiul obișnuit. Este mai
puternic, mai limpede. Este în măsură să cucerească
realitatea și, prin artă, să facă vizibil, nu doar să redea vizibilul.
Sub semnul potențialului artei vizuale de a produce realități artistice
cred că se află și demersul pictural al lui Răzvan Boar. “Atelierul”
gândirii lui ni se dezvăluie treptat cu fiecare proiect expositional ce
întregește zona cercetării sale, dându-I unitate și coerență. Prin
ultimele sale expoziții (Portraits and Selfportraits, curator: Liliana
Popescu, la Knoll Galerie ca parte a proiectului EAST by SOUTH WEST și
Portraits of Ambiguity, la New York, Ana Cristea Gallery) artistul
continuă căutările ireductibilului din ființa umană aflată într-o criză
identitară.
Dacă descifrăm pictura lui Răzvan Boar recurgând la profetica Teorie a purei vizualități, al cărei întemeietor este Konrad Fiedler, descoperim un demers ontologic al artistului și o preocupare asiduă pentru adevăr și cunoaștere. Pictura lui nu este o căutare a frumosului, ci a adevărului prin vizualitate. Estetizarea nu a fost niciodată în centrul eforturilor sale. Prin mijloacele picturii și printr-un „văz creator”, artistul dă naștere realității operei. Iar această realitate este cea a umanului dezagregat, pulverizat și fragmentat. Personajele ce populează lumea lui sunt descompuse și alterate într-o scenografie atent construită. Imaginile și subiectele vin dintr-o arhivă personală de fotografii și obiecte. Artistul se concentrează asupra unor figuri distorsionate, extrase parcă dintr-un labirint al memoriei, seducătoare și fascinante, uneori chiar obsesive. Poetica fragmentului și fascinația dislocării sunt constantele lucrărilor sale, prin care își construiește un univers personal, autoreferențial cel mai adesea. Întregul nu poate fi exprimat, așa că se recurge la fragment. Anatomia e mereu parazitată și contaminată de elemente străine care îți dau senzația că există o criză a individului și o imposibilitate de închegare ca întreg. Nu te aștepți să vezi crescând din stomacul unui personaj o pădure de stejar. Sau să privești un portret care se descompune la infinit, hipnotic. Traumatica spargere a anatomiei bântuie lucrările lui ca un coșmar care nu poate fi uitat. Artistul trece printr-o primă etapă a percepției intuitive și selectează fotografii care îi permit construirea unor biografii credibile. Imaginile alese sunt cele care poartă amprenta unui trecut necunoscut, dar în același timp bizar de familiar privitorilor. Pornind de la niște stimuli, publicul finalizează ceea ce pictorul propune. Prin rechemarea trecutului ca parte indispensabilă a prezentului, artistul plasează secvențele narative într-un timp nedefinit, al istoriei umanității, dar și al istoriei întortocheate a picturii. Pictura a fost în ultimele decenii uitată și apoi resuscitată, declarată „epuizată” și apoi iarăși reinventată. A supraviețuit însă tuturor deziluziilor, păstrându-și în continuare un loc privilegiat. Devotamentul artistului pentru pictură vine și din nevoia prezenței unui obiect concret, martor al căutărilor sale. Lucrările lui au magnetismul viziunii haptice. Privitorul simte impulsul de a apuca, de a pipăi carnea personajelor verificându- i consistența. Relația lui Răzvan Boar cu pictura ca mediu de expresie este una tensionată, marcată de negocieri permanente între minuțiozitatea foto-realismului și prospețimea gestualului. Întotdeauna încrederea sa nezdruncinată în pictură îl determină să-i rămână fidel, indiferent de zbaterile trecerii de la percepție la figurare. Imaginile lui Răzvan Boar sunt parte a unui proces continuu, nefinalizat, dar care nu poartă stigmatul eșecului, ci se încadrează firesc viziunii moderne ce afirmă schița și nonfinito- ul. Nu e o cedare în fața imposibilității configurării realității artistice, ci o interiorizare conștientă și asumată a conflictului și tensiunii dintre voința artistică și certitudinea unui adevăr final. Detaliile realiste, fotografice la un moment dat se sparg în tușe energice care secționează figura umană, plasând-o într-o epocă postcorp.
Dacă descifrăm pictura lui Răzvan Boar recurgând la profetica Teorie a purei vizualități, al cărei întemeietor este Konrad Fiedler, descoperim un demers ontologic al artistului și o preocupare asiduă pentru adevăr și cunoaștere. Pictura lui nu este o căutare a frumosului, ci a adevărului prin vizualitate. Estetizarea nu a fost niciodată în centrul eforturilor sale. Prin mijloacele picturii și printr-un „văz creator”, artistul dă naștere realității operei. Iar această realitate este cea a umanului dezagregat, pulverizat și fragmentat. Personajele ce populează lumea lui sunt descompuse și alterate într-o scenografie atent construită. Imaginile și subiectele vin dintr-o arhivă personală de fotografii și obiecte. Artistul se concentrează asupra unor figuri distorsionate, extrase parcă dintr-un labirint al memoriei, seducătoare și fascinante, uneori chiar obsesive. Poetica fragmentului și fascinația dislocării sunt constantele lucrărilor sale, prin care își construiește un univers personal, autoreferențial cel mai adesea. Întregul nu poate fi exprimat, așa că se recurge la fragment. Anatomia e mereu parazitată și contaminată de elemente străine care îți dau senzația că există o criză a individului și o imposibilitate de închegare ca întreg. Nu te aștepți să vezi crescând din stomacul unui personaj o pădure de stejar. Sau să privești un portret care se descompune la infinit, hipnotic. Traumatica spargere a anatomiei bântuie lucrările lui ca un coșmar care nu poate fi uitat. Artistul trece printr-o primă etapă a percepției intuitive și selectează fotografii care îi permit construirea unor biografii credibile. Imaginile alese sunt cele care poartă amprenta unui trecut necunoscut, dar în același timp bizar de familiar privitorilor. Pornind de la niște stimuli, publicul finalizează ceea ce pictorul propune. Prin rechemarea trecutului ca parte indispensabilă a prezentului, artistul plasează secvențele narative într-un timp nedefinit, al istoriei umanității, dar și al istoriei întortocheate a picturii. Pictura a fost în ultimele decenii uitată și apoi resuscitată, declarată „epuizată” și apoi iarăși reinventată. A supraviețuit însă tuturor deziluziilor, păstrându-și în continuare un loc privilegiat. Devotamentul artistului pentru pictură vine și din nevoia prezenței unui obiect concret, martor al căutărilor sale. Lucrările lui au magnetismul viziunii haptice. Privitorul simte impulsul de a apuca, de a pipăi carnea personajelor verificându- i consistența. Relația lui Răzvan Boar cu pictura ca mediu de expresie este una tensionată, marcată de negocieri permanente între minuțiozitatea foto-realismului și prospețimea gestualului. Întotdeauna încrederea sa nezdruncinată în pictură îl determină să-i rămână fidel, indiferent de zbaterile trecerii de la percepție la figurare. Imaginile lui Răzvan Boar sunt parte a unui proces continuu, nefinalizat, dar care nu poartă stigmatul eșecului, ci se încadrează firesc viziunii moderne ce afirmă schița și nonfinito- ul. Nu e o cedare în fața imposibilității configurării realității artistice, ci o interiorizare conștientă și asumată a conflictului și tensiunii dintre voința artistică și certitudinea unui adevăr final. Detaliile realiste, fotografice la un moment dat se sparg în tușe energice care secționează figura umană, plasând-o într-o epocă postcorp.
No hay comentarios :
Publicar un comentario