Alergia (greacă: αλλεργία, reacție diferită) este o reacție anormală,
disproporționată, exagerată și excesivă a sistemului imunitar al unui
organism, față de antigene exogene care sunt bine tolerate de subiecții
normali. Specialitatea medicală care se ocupă cu studiul bolilor în care
sunt implicate procese alergice se numește Alergologie și Imunologie
Clinică.
Diverse aspecte ale bolilor alergice au fost remarcate și menționate încă din antichitate. În secolul al IV-lea î.e.n., Hippocrate menționează faptul că anumite alimente, deși sănătoase și hrănitoare în principiu pentru majoritatea oamenilor, pot provoca îmbolnăviri la un număr mic de persoane. În secolul I î.e.n., filozoful și poetul roman Lucretius scrie în Despre natura lucrurilor că ceea ce este bun pentru unii poate fi otrăvitor pentru alții. În secolul al II-lea e.n., Galen menționează reacții anormale provocate de anumite plante, fără a încerca să găsească explicația acestui fenomen.
La jumătatea secolului al XVI-lea, reacțiile la agenți externi încep să atragă atenția, fiind semnalate câteva cazuri de febră de trandafir (de fapt febra de fân). În 1565, chirurgul italian Leonardo Botallo descrie pentru prima oară simptomele febrei de fân, pornind de la observațiile efectuate asupra unui pacient căruia trandafirii îi provocau strănut, mâncărimi nazale și dureri de cap. Tot în secolul al XVI-lea, alt medic italian, Pietro Andrea Mattioli, descrie cazul unui pacient care se îmbolnăvea ori de câte ori venea în contact cu pisici.
În secolul al XIX-lea, medicul britanic John Bostock descrie (în 1819) manifestările clinice ale febrei de fân (rinita alergică), care va fi numită o vreme catarul lui Bostock, fiind considerată apanajul claselor mijlocii și superioare.
Termenul actual de alergie a fost introdus în medicină de pediatrul vienez Clemens von Pirquet, în 1906. El a observat că pacienții tratați cu ser anti-difteric obținut de la cai prezentau simptome ale unei boli care nu avea nici o legătură cu difteria. Corpul pacientului reacționa diferit - prezenta o reacție alergică.
Inițial, termenul de alergie era echivalent cu termenul de hipersensibilitate. Ulterior, pe măsura progresului cunoștințelor științifice din domeniul imunologiei, termenul de alergie a suferit modificări în sens restrictiv. S-au diferențiat hipersensibilitatea imunologică și hipersensibilitatea non-imunologică. În cadrul hipersensibilității imunologice s-au diferențiat hipersensibilitatea imunologică de tip alergic (față de antigenele exogene, numite alergeni) și hipersensibilitatea imunologică de tip auto-imun (față de antigenele endogene, numite auto-antigene, care sunt structuri proprii ale organismului, percepute în mod patologic ca antigene de către sistemul imunitar).
Astăzi, termenul de alergie este restrâns la hipersensibilitatea imunologică de tip alergic.
Diverse aspecte ale bolilor alergice au fost remarcate și menționate încă din antichitate. În secolul al IV-lea î.e.n., Hippocrate menționează faptul că anumite alimente, deși sănătoase și hrănitoare în principiu pentru majoritatea oamenilor, pot provoca îmbolnăviri la un număr mic de persoane. În secolul I î.e.n., filozoful și poetul roman Lucretius scrie în Despre natura lucrurilor că ceea ce este bun pentru unii poate fi otrăvitor pentru alții. În secolul al II-lea e.n., Galen menționează reacții anormale provocate de anumite plante, fără a încerca să găsească explicația acestui fenomen.
La jumătatea secolului al XVI-lea, reacțiile la agenți externi încep să atragă atenția, fiind semnalate câteva cazuri de febră de trandafir (de fapt febra de fân). În 1565, chirurgul italian Leonardo Botallo descrie pentru prima oară simptomele febrei de fân, pornind de la observațiile efectuate asupra unui pacient căruia trandafirii îi provocau strănut, mâncărimi nazale și dureri de cap. Tot în secolul al XVI-lea, alt medic italian, Pietro Andrea Mattioli, descrie cazul unui pacient care se îmbolnăvea ori de câte ori venea în contact cu pisici.
În secolul al XIX-lea, medicul britanic John Bostock descrie (în 1819) manifestările clinice ale febrei de fân (rinita alergică), care va fi numită o vreme catarul lui Bostock, fiind considerată apanajul claselor mijlocii și superioare.
Termenul actual de alergie a fost introdus în medicină de pediatrul vienez Clemens von Pirquet, în 1906. El a observat că pacienții tratați cu ser anti-difteric obținut de la cai prezentau simptome ale unei boli care nu avea nici o legătură cu difteria. Corpul pacientului reacționa diferit - prezenta o reacție alergică.
Inițial, termenul de alergie era echivalent cu termenul de hipersensibilitate. Ulterior, pe măsura progresului cunoștințelor științifice din domeniul imunologiei, termenul de alergie a suferit modificări în sens restrictiv. S-au diferențiat hipersensibilitatea imunologică și hipersensibilitatea non-imunologică. În cadrul hipersensibilității imunologice s-au diferențiat hipersensibilitatea imunologică de tip alergic (față de antigenele exogene, numite alergeni) și hipersensibilitatea imunologică de tip auto-imun (față de antigenele endogene, numite auto-antigene, care sunt structuri proprii ale organismului, percepute în mod patologic ca antigene de către sistemul imunitar).
Astăzi, termenul de alergie este restrâns la hipersensibilitatea imunologică de tip alergic.
No hay comentarios :
Publicar un comentario