Janet Echelman

Janet Echelman creaza sculpturi plutitoare incredibile prin folosirea unor tehnici traditionale de tesere. Acestea sunt instalatii extraordinare, agatate intre diverse cladiri sau stalpi si care pe timpul noptii, cand sunt iluminate, devin jocuri feerice de culori, asemeni aurorei boreale.

http://www.archdaily.com/486749/janet-echelman-s-largest-aerial-sculpture-to-premiere-in-vancouver/ 

Allan Teger

Stim cu totii cliseul de la orele de biologie din scoala primara: corpul uman e ca o lume in sine... Fotograful Allan Teger a ales sa-l reinterpreteze la propriu, in proiectul Bodyscapes, pe care l-a inceput in 1975. De fapt, corpurile goale fotografiate de Teger sunt mari pe care poti face surfing, vai prin care curg rauri cu podete deasupra, pajisti perfecte pentru picnic, munti inzapeziti cu partii line de ski—in genere, decoruri perfecte pentru un intreg univers uman in miniatura. Teger marturiseste ca pasiunea lui pentru fotografie a inceput cu primul aparat foto primit la 13 ani. A continuat cu experienta de editor foto la ziarul liceului, respectiv al facultatii si a culminat cu abandonul unei cariere academice in psihologie, in favoarea fotografiei.

http://lamonomagazine.com/photo-bodyscapes-by-allan-teger-hacer-sabado-3-noviembre/ 

Sindromul Tourette

Sindromul Tourette este o afecţiune neurologică relativ rară, numită şi „boala ticurilor“. În afara ticurilor, apare tendinţa de a rosti cuvinte obscene şi de a repeta automat cuvinte sau zgomote auzite la alţii.
Primele simptome ale sindromului Tourette apar în intervalul de vârstă 2-15 ani şi constau în ticuri simple ale feţei, gâtului, mâinilor şi ale picioarelor. Apoi, după un ­anumit in­terval de timp, apar ticuri complexe, ­care se adaugă celor deja existente. În ma­jo­­ri­tatea ca­zu­rilor, ­aces­te ticuri sunt ­im­posibil de ­gestionat, dar ­există şi cazuri când manifestarea lor poate fi amânată până când bolnavul ajunge într-un loc în care îşi poate manifesta ticurile fără a de­ranja.
Cauzele sindromului Tourette nu sunt complet cunoscute, dar pentru specialişti este evident faptul că moştenirea genetică joacă un rol important. Deşi există mai multe gene implicate în apariţia sindromului, doar una dintre ele este cunoscută. Dacă unul dintre părinţi poartă gena SLITRK1, care determină boala, copilul are ­50 la sută riscuri de a face şi el sindromul Tourette. Băieţii prezintă un risc mai mare de a fi afectaţi, în timp ce fetele care moştenesc genele unor părinţi cu sindromul Tourette pot suferi de tulburarea obsesiv-compulsivă. Copilul nu va moşteni întotdeauna ticurile părinţilor, ci va manifesta altele. Cele mai noi cercetări în materie de neurochimie au arătat faptul că sindromul apare din cauza unor disfuncţii la nivelul neurotransmiţătorilor precum dopamina şi serotonina, care sunt implicaţi în controlul mişcărilor corpului şi care conferă starea generală de bine.
Specific „bolii ticurilor" este faptul că persoanele afectate nu îşi pot controla anumite mişcări precum clipitul, încreţirea nasului, ridicarea umerilor, grimasele ori scuturarea capului. Aceste gesturi sunt rapide, fără scop, de aceea devin stânjenitoare pentru persoana afectată şi, de multe ori, pot fi dureroase. La mişcările rapide se adaugă compulsiile şi ritualurile ce constau în repetarea unor fraze sau unor gesturi până când se obţine efectul dorit. De exemplu, bolnavul poate întinde mâna de zece ori înainte să scrie. La aceste manifestări se adaugă ticurile vocale, ce constau în emiterea unor sunete sau zgomote fără semnificaţie: expiraţie zgomotoasă, tuse sau sunete care le imită pe cele emise de animale (lătrat, mieunat etc.) Ticurile vocale complexe cuprind cuvinte, sintagme sau fraze.
Exprimările obscene apar în 30% din cazuri .Simptomul cu cel mai mare impact social este coprolalia, manifestare ce constă în utilizarea explozivă a unor cuvinte obscene, agresive sau inacceptabile din punct de vedere social. Acest simptom se observă în 30 la sută din cazurile de sindrom Tourette, dar ­este manifestarea cel mai greu de acceptat de către ceilalţi. Unii bolnavi au tendinţa de a imita gesturile şi mişcările altor persoane (ecopraxie), cuvintele auzite la alţii (ecolalie) sau de a le repeta pe cele pronunţate chiar de ei înşişi (palilalie).
În general, tulburarea Tourette evoluează prin episoade de remisie urmate de perioade de agravare. La copil, acestea sunt mai marcante decât la adult. Deşi este o afecţiune cronică, cu simptome ce durează toată viaţa, la majoritatea persoanelor cu acest sindrom, cele mai grave manifestări apar în adolescenţă, urmate de o atenuare a simptomelor ce apar în viaţa adultă. Deşi nu există deocamdată un tratament decât pentru manifestări, persoanele afectate au o durată de viaţă normală, iar unii bolnavi nu necesită medicaţie dacă ticurile nu sunt supărătoare. O parte din copiii care au sindromul Tourette pot depăşi boala după adolescenţă.

Cleptomania

Cleptomania se caracterizeaza printr-un impuls periodic de a fura obiecte, de cele mai multe ori fara valoare, impuls independent de situatia financiara a persoanei. Acest tip de furt nu este comis in scopul de a obtine un obiect util, ci mai degraba de a raspunde unei nevoi compulsive. Michel Lejoyeux, psihiatru si specialist in comportamente impulsive la spitalul Louis-Mourier de Colombes din Franta, revine in cercetarile sale asupra acestei maladii inca dificil de identificat.
 
    Care este diferenta dintre un cleptoman si un hot obisnuit?
   
Un cleptoman nu trebuie sa se confunde cu un hot obisnuit. Diferenta dintre un cleptoman si un hot este ca aceea dintre un alcoolic si un fin degustator de vinuri. Si de aici rezida dificultatea: unii hoti pledeaza ca suferind de cleptomanie pentru a se apara. Ramane in sarcina noastra, a psihologilor si a psihistrilor de a face distinctia dintre hoti si cleptomani, iar aceasta este este o chestiune de expertiza. 

    Care sunt caracteristicile cleptomaniei?
   
In primul rand, un cleptoman veritabil actioneaza intotdeauna singur. El nu va apartine niciodata unei bande organizate. Spre deosebire de un hot, cleptomanul fura orice. El sustituie obiecte fara nici o utilitate, pe care, deseori, le arunca. El nu fura pentru a poseda acele obiecte si a se folosi de ele; dovada sta faptul ca un cleptoman poate fi o persoana cu un standard financiar foarte ridicat, adica un om bogat. De asemenea, cleptomanul comite delictul in orice circumstanta: el nu isi premediteaza niciodata furturile, tot ceea ce face se produce intr-un mod impulsiv. Important ramane doar actul in sine. 

    Care sunt cauzele aparitiei cleptomaniei?
   
Din pacate nu sunt cunoscute prea multe din cauzele aparitiei cleptomaniei. A priori, cleptomanul cauta, ca, prin furt, sa evadeze din cotidian si dintr-o stare de discomfort personal. Cleptomania apare astfel ca o nevoie de a suplini o lipsa sau o insatisfactie apasatoare, gasind astfel un mod de consolare. El este constient ca se afla intr-o stare de comportament dependent, dar actul in sine, furtul, ii procura o descarcare de adrenalina de care are nevoie. Stresul poate, de asemenea, accentua aceasta tulburare, antrenand episoade de cleptomanie.  Din pacate, pana acum, nu a fost realizat niciodata un studiu asupra cleptomanilor: ii vedem rareori in terapie, si atunci dupa ce au scapat de maladie.

    Cleptomania este o afectiune dificil de suportat. Constienta de raul pe care il face, o persoana cleptomana devine depresiva si sufera tulburari de comportament alimentar, chiar poate recurge la abuzul de droguri sau alcool.
Cateva studii de specialitate arata ca bolnavii de cleptomanie sunt in majoritatea cazurilor femei, in varsta de aproximativ 35 de ani, care au inceput sa fure de la 20 de ani.
   
Unele persoane bolnave de cleptomanie resimt un sentiment de culpabilitate, ceea ce le face inconstient sa se opreasca.

    Care este terapia in cazurile de cleptomanie?
   
Cleptomania constituie, inainte de toate, o nevoie compulsiva de nestapanit. O compulsie care nu este decat simptomul unui rau psihic, mai mult sau mai putin grav. Este important a se decala acest rau, pentru a-l trata, astfel incat, automat, se vat rata si cleptomania. De asemenea, cleptomanul trebuie sa inteleaga gravitatea faptelor sale si sa accepte sa fie tratat. In ceea ce priveste tratamentul, terapia comportamentala si cognitiva se dovedeste pana in prezent singura solutie. Acesteia se pot adauga medicamentele antidepresive.
   
Din nefericire insa, acesti bolnavi, sunt prea putin doritori de a fi tratati. Cleptomania face parte din tulburarile de control a impulsurilor. Prin urmare, cleptomanul asculta in mod constant de nevoia de nestapanit de a fura, care pune capat luptei dureroase intre constiinta sa si obsesia sa. Acesta este un comportament care poate antrena consecinte judiciare si astfel se explica de ce aceasta maladie este inca atat de putin cunoscuta si, de aceea, atat de dificil de tratat.
Cleptomanii vin rareori sa urmeze o terapie. “Toate comportamentele impulsive sunt dublate de sentimentul de rusine. De aceea este foare dificil pentru acesti bolnavi sa vorbeasca despre suferinta lor, iar noi nu avem cum altfel sa le intelegem problemele”, explica psihiatrul Michel Lejoyeux.

    Sa cautam si alte probleme…
   
Psihanalistul Sandor Ferenczi, contemporan cu Freud, compara cleptomanul cu un toxicoman care tinde sa combata sentimentul de vid interior. Vindecarea, implica identificarea si neutralizarea cauzelor care au declansat cleptomania. “Intr-un caz de cleptomanie, este necesar ca noi sa cautam alte probleme care stau, eventual, la baza unei stari anxioase si sa evaluam legaturile lor cu acest comportament impulsiv. Daca descoperim o depresie, noi vom trata depresia si astfel, odata cu depresia, va disparea si cleptomania”, isi dezvolta, mai departe, Michel Lejoyeux teoria. Dar inainte de a propune unui cleptoman o terapie , este necesar a se decela, in istoricul sau, ratiunea sa de a se pune in pericol, ratiune care poate reprezenta semnul unui stadiu de discomfort psihic.

Voaiorismul

Voaiorismul (din franceză voyerisme), numit uneori și scopofilie (din greacă σκοπός skopos = privitor - φιλία filia = iubire, plăcere) este o tulburare psihosexuală (parafilie) în care o persoana obține plăcerea sexuală din privirea nudurilor, organelor genitale sau observarea actelor sexuale ale altora, voyeurul rămânând de obicei ascuns privirii celorlalți.
Spre deosebire de mixoscopie, care se referă exclusiv la a-i privi pe cei care fac sex, voyeurism-ul se referă și la a urmări pe furiș persoane dezbrăcate, care fac duș, care poartă doar lenjerie intimă, care probează haine sau lenjerie, pe scurt, persoane aflate în situații de obicei rezervate sferei private.

În sens strict, voyeurismul este considerat o perversiune sexuală abia atunci când satisfacția sexuală este obținută (aproape) exclusiv prin spionare. Voyeurismul este de obicei acompaniat sau urmat de masturbare și este de regulă o tulburare a bărbaților heterosexuali a căror activitate heterosexuală este neadecvată. Deși voyeurismul este cel mai frecvent întâlnit la bărbați, acesta se poate întâlni și la femei.
Persoana observată dezbrăcându-se sau angajându-se în acte sexuale este de obicei un străin pentru voyeur, care, în general, nu caută apoi contact sexual cu persoana observată. Diagnosticul de voyeurism ca parafilie este pus doar în sens strict și anume atunci când voyeurismul este forma preferată sau exclusivă de gratificație sexuală.
Psihanaliștii consideră că în voyeurism este ascuns și puțin sadism, deoarece atunci când un voyeur își urmărește victima, el i se simte superior. Femeia observată este „prada” acestuia, iar ea aduce multă violență în actul sexual, cel puțin în fanteziile lui sexuale.
Voyeurismul este frecvent printre adolescenți, fiind o expresie a curiozității sexuale, dar de obicei este înlocuit ulterior de relații sexuale normale. Persoana cu această tulburare continuă să privească acte sexuale fie pentru că este timidă sau stângace în relațiile cu persoanele de sex opus sau împiedicată de anumite obstacole în realizarea de relații normale.
Prognosticul pentru eliminarea comportamentului voyeuristic este slab, deoarece cei mai multi voyeuri nu au dorința de a-și schimba comportamentul.

Dusan Krtolica

Dusan Krtolica este un copil de 11 ani din Serbia. A inceput sa deseneze cand avea 2 ani si chiar daca pare incredibil la 8 ani deja avea expozitii nationale. Cand parintii sai i-au cumparat o enciclopedie completa cu animale, i-a luat numai 3 saptamani sa memoreze toate speciile.
https://www.facebook.com/profile.php?id=100008204652414&fref=ts

Răzvan Boar

Despre ochiul artistului se spune că este privilegiat; vede mai bine și mai mult decât ochiul obișnuit. Este mai puternic, mai limpede. Este în măsură să cucerească realitatea și, prin artă, să facă vizibil, nu doar să redea vizibilul. Sub semnul potențialului artei vizuale de a produce realități artistice cred că se află și demersul pictural al lui Răzvan Boar. “Atelierul” gândirii lui ni se dezvăluie treptat cu fiecare proiect expositional ce întregește zona cercetării sale, dându-I unitate și coerență. Prin ultimele sale expoziții (Portraits and Selfportraits, curator: Liliana Popescu, la Knoll Galerie ca parte a proiectului EAST by SOUTH WEST și Portraits of Ambiguity, la New York, Ana Cristea Gallery) artistul continuă căutările ireductibilului din ființa umană aflată într-o criză identitară.

Dacă descifrăm pictura lui Răzvan Boar recurgând la profetica Teorie a purei vizualități, al cărei întemeietor este Konrad Fiedler, descoperim un demers ontologic al artistului și o preocupare asiduă pentru adevăr și cunoaștere. Pictura lui nu este o căutare a frumosului, ci a adevărului prin vizualitate. Estetizarea nu a fost niciodată în centrul eforturilor sale. Prin mijloacele picturii și printr-un „văz creator”, artistul dă naștere realității operei. Iar această realitate este cea a umanului dezagregat, pulverizat și fragmentat. Personajele ce populează lumea lui sunt descompuse și alterate într-o scenografie atent construită. Imaginile și subiectele vin dintr-o arhivă personală de fotografii și obiecte. Artistul se concentrează asupra unor figuri distorsionate, extrase parcă dintr-un labirint al memoriei, seducătoare și fascinante, uneori chiar obsesive. Poetica fragmentului și fascinația dislocării sunt constantele lucrărilor sale, prin care își construiește un univers personal, autoreferențial cel mai adesea. Întregul nu poate fi exprimat, așa că se recurge la fragment. Anatomia e mereu parazitată și contaminată de elemente străine care îți dau senzația că există o criză a individului și o imposibilitate de închegare ca întreg. Nu te aștepți să vezi crescând din stomacul unui personaj o pădure de stejar. Sau să privești un portret care se descompune la infinit, hipnotic. Traumatica spargere a anatomiei bântuie lucrările lui ca un coșmar care nu poate fi uitat. Artistul trece printr-o primă etapă a percepției intuitive și selectează fotografii care îi permit construirea unor biografii credibile. Imaginile alese sunt cele care poartă amprenta unui trecut necunoscut, dar în același timp bizar de familiar privitorilor. Pornind de la niște stimuli, publicul finalizează ceea ce pictorul propune. Prin rechemarea trecutului ca parte indispensabilă a prezentului, artistul plasează secvențele narative într-un timp nedefinit, al istoriei umanității, dar și al istoriei întortocheate a picturii. Pictura a fost în ultimele decenii uitată și apoi resuscitată, declarată „epuizată” și apoi iarăși reinventată. A supraviețuit însă tuturor deziluziilor, păstrându-și în continuare un loc privilegiat. Devotamentul artistului pentru pictură vine și din nevoia prezenței unui obiect concret, martor al căutărilor sale. Lucrările lui au magnetismul viziunii haptice. Privitorul simte impulsul de a apuca, de a pipăi carnea personajelor verificându- i consistența. Relația lui Răzvan Boar cu pictura ca mediu de expresie este una tensionată, marcată de negocieri permanente între minuțiozitatea foto-realismului și prospețimea gestualului. Întotdeauna încrederea sa nezdruncinată în pictură îl determină să-i rămână fidel, indiferent de zbaterile trecerii de la percepție la figurare. Imaginile lui Răzvan Boar sunt parte a unui proces continuu, nefinalizat, dar care nu poartă stigmatul eșecului, ci se încadrează firesc viziunii moderne ce afirmă schița și nonfinito- ul. Nu e o cedare în fața imposibilității configurării realității artistice, ci o interiorizare conștientă și asumată a conflictului și tensiunii dintre voința artistică și certitudinea unui adevăr final. Detaliile realiste, fotografice la un moment dat se sparg în tușe energice care secționează figura umană, plasând-o într-o epocă postcorp.

http://www.culturainquieta.com/es/pintura/item/3998-razvan-boar.html 

Ron Mueck

Arta lui Ron Mueck generează reacții dintre cele mai diferite,de la admirație contemplativă până la dezgust profund.
Admirația și inspirația lui pentru figurile hiperrealiste a pornit de la părinții lui care se ocupau cu realizarea de păpuși.
Ron Mueck este un artist care,după cum afirma într-un interviu acordat Sculpture Magazine, dorește să atragă atenția audienței asupra unor situații care aparent sunt normale,prin supradimensionarea lor.
Prima sa slujbă a fost ca realizator de manechine și păpusar pentru emisiuni tv dedicate copiilor (“Sesame Street” sau “Muppets Show”). A intrat apoi în lumea cinematografiei realizând personaje fantastice si efecte speciale (vezi filmul “Labyrinth” din 1986).
Sătul de munca în publicitate,Mueck s-a orientat curând spre sculptura realistă.
La începutul anilor ’90,când lucra încă în publicitate, pictoriţa portugheză Paula Rego i-a comandat o lucrare care să aibă chipul şi asemănarea lui Pinocchio. Manechinul a fost realizat cu atâta expresivitate, încât a rămas în atelierul artistei şi, descoperit ulterior de colecționarul Charles Saatchi, l-a aruncat pe angajat din industria publicitară fix în sânul artei.
Primele sale lucrări le-a realizat în fibră de sticlă,dar pe parcurs a început să folosească siliconul,deoarece îi permitea o modelare mai ușoară a diferitelor părți ale corpului și a implantului de păr.

Mueck a făcut senzație cu sculpturile hiperrealiste la “Sensation: Works from the Saatchi Collection“, expoziţie organizată în 1997 de Royal Art Academy din Londra, vehiculul care l-a propulsat rapid în rândul numelor importante din peisajul artelor contemporane.

Ajutorul din partea lui Saatchi i-a permis, financiar, sa creeze prima sa adevarată operă de artă, Tatal mort (Dead Dad)
Din fibră de sticlă, silicon şi fire de păr din propriul creştet l-a modelat pe tatal său mort şi l-a expus, în nud, la această expoziție din Londra, stârnind comentarii aprinse şi reacţii de toate soiurile.
Ron Mueck se inspiră din figurile prietenilor, ale rudelor ori trecătorilor de pe strada, pe care îi modeleaza întâi în lut şi-apoi îi transpune în dimensiuni bizare.Joaca lui cu proporţiile şi posturile corporale ciudate ale personajelor sunt modul în care alege sa ne transmită emoţii. Şi se descurcă de minune.Sculpturile sunt realizate atât de bine, încât ai senzația că în clipa următoare vor respira și vor mișca lângă tine.
Sculpturile sale imită până la cel mai mic detaliu fiecare părticică a corpului omenesc, fiecare por de pe față, fiecare fir de păr și alternanța între proporții, le face să arate reale, hidoase.
Mueck a creat 35 astfel de capodopere in 9 ani. Și fiecare este perfectă, fără cel mai mic defect.

 

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2514500/Are-life-like-sculptures-produced-Artist-creates-hyper-realistic-models-humans.html 

Helmut Newton

Helmut Newton este cu siguranţă unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului XX. Opera sa a revoluţionat atât lumea modei, cât şi pe cea a fotografiei. A debutat în fotografia de moda în 1946, devenind celebru la inceputul anilor 60, dupa colaborarea cu Vogue Paris. Fotografia de modă implică haine, dar croiul ca atare nu era subiectul fotografiilor lui Newton. Imaginile sale transcendeau moda, devenind o proiecţie a propriilor sale trăiri. Intuiţia l-a ajutat să vizualizeze femeia cum este ea astăzi: liberă, sănătoasă, viguroasă, o femeia care ştie ce vrea şi cum să obţină ceea ce vrea. A şocat cu această viziune, dar în timp, a reuşit să schimbe radical mentalitatea femeilor. Modelele sale sunt reci, severe şi deranjante, cu cuţite la spate, dezbrăcate, surprinse în momente de voluptate. Bărbaţii au roluri secundare de chelneri, uşieri, şoferi. Newton spunea despre el: ,,Sunt superficial, iar imaginile mele n-au profunzime. Bunul gust e anti-modă, anti-fotografie, anti-femeie, anti-erotism. Vulgaritatea înseamnă viaţă, distracţie, dorinţă.’’

http://culturacolectiva.com/helmut-newton-y-la-erotica-de-la-mujer/ 

Octavio Ocampo

Octavio Ocampo s-a nascut in Mexic in 28 februarie 1943. A studiat la Institutul de Arte Frumoase in capitala si la Institutul de Arte din San Francisco, unde a terminat studiile in anul 1974.
De timpuriu a dat semne de geniu artistic prin dezvoltarea unui nou curent in pictura si sculptura. Aceasta noua abordare se bazeaza pe multiformism. Stilul metamorfic se bazeaza pe tehnica suprapunerii si alinierii formelor pentru a creea imagini diferite.

Talentul lui Octavio Ocampo nu se limiteaza doar la pictura si sculptura, el se extinde si asupra actoriei si dansului.

La Institutul de Arte din San Francisco a studiat toate aceste materii si avea deschisa calea filmului si a teatrului. In 1976 s-a devotat picturii si sculpturii.

“Sunt fascinat de Dumnezeu, Diavol, soare (barbat) si luna (femeie). Traiesc in Tepoztlan care este o regiune muntoasa la sud-vest de orasul Mexico si este considerata una dintre cele mai magice regiuni de pe pamant. La fel ca triunghiul Bermudelor, aici este o ciudata si inexplicabila, dar extrem de puternica, confluenta de forte magnetice care se pare ca s-au strans in muntii Tepozteco.”

 

http://es.wahooart.com/Art.nsf/Art_ES?Open&Complex&Query=%28[Champ1]=%22Octavio%20Ocampo%22%29%20AND%20%28%22Octavio%20Ocampo%22,%22mujeres%22,%22esqueleto%22,%22@Portrait@%22,%22000000;%22%29 

Carl Warner

Peisaje deşertice realizate din… nuduri. Folosind Photoshop-ul și tehnica luminii, Carl Warner a transformat corpul omenesc în scene dramatice de deșert. Potrivit Daily Mail, artistul foloseşte musculatura trupului pentru a crea iluzii optice inteligente, fotograful tranformînd astfel nudurile în peisaje superbe de deșert.

Fotografiile lui Warner sînt realizate în întregime din trupuri umane și, interesant este că, fiecare imagine a fost făcută numai din unghiuri diferite ale aceleiași persoane. Practic, fiecare compoziție este o singură scenă de corpuri contorsionate sau o compoziție din diferite unghiuri ale aceluiași corp.

“Un portret alternativ al ființei umane a cărei expunere trupească devine un peisaj al exprimării sinelui și devine o motivare a sensului în spațiul în care suntem cufundați. Contemplarea exterioară a sinelui devine, ca urmare, o reflecție mai abstractă și, poate, mai intimă a sinelui atunci când trupul este privit ca un peisaj sau un spațiu căruia i s-a atribuit un sens”, spune Carl Warner despre această nouă serie.

http://www.art-spire.com/en/photographie/amazing-bodyscapes-by-carl-warner/ 

Victoria Contreras Flores

Victoria Contreras Flores e un nume plin de muzicalitate, care pare a-i aparţine personajului principal al unui roman de dragoste cu acţiunea plasată în Sitges în anii ’60. Asta în imaginaţia mea. În realitate însă, este numele unei artiste spaniole a zilelor noastre care locuieşte în Valencia. Victoria pictează, creează ilustraţii şi bijuterii, este un muzician amator şi o cititoare împătimită, deci numai alegeri şi preferinţe inspirate. Atunci când domeniile de lucru şi pasiunile se întrepătrund, rezultatul nu poate fi decât frumos şi interesant.

Şi mă refer aici la colecţia sa de bijuterii numită "Palabras", care aduce la gâtul nostru coliere elegante, sofisticate, bogat ornamentate şi pline de cuvinte – adevărate pietre preţioase - aparţinând unor scriitori, probabil preferaţii Victoriei. Susţinute de lanţuri metalice, ni se strecoară în decolteu vorbele Virginiei Wolf, ale lui Samuel Beckett, Vernon Lee, Jean Genet şi ne mângâie delicat pielea versuri scrise de Baudelaire, T.S. Eliot sau Antonio Machado. Toate sunt confecţionate din material acrilic şi majoritatea lasă impresia că citatele au răsărit dintre flori şi ramuri de copaci.