Vine o vârstă când ne dăm seama că un
destin ratat a început întotdeauna prin a nu mai iubi nimic sau prin a
iubi rău. Povestea lui Horacio Oliveira, din romanul-experimet Şotron, este epopeea modernă ce implică căutarea unei iubiri pierdute.
Însuşi titlul cărţii este incitant, căci
romanul lui Cortázar se constituie într-un hipertext. Începând undeva
în mijlocul textului, calea de citire revine imediat la primul capitol,
apoi la capitolul doi şi sare dramatic la 116, înainte de a reveni la
loc sigur la trei. Meditativă şi cu un ritm sincopat, cartea a fost un
succes în ceea ce priveşte experimentul literar. Formula găsită de
Cortázar, pentru provocarea cititorilor, este una dintre cele mai
interesante inovaţii. Autorul îşi invită lectorii să participe la
experiment. El face un spectacol din gândurile şi mintea lui Oliveira.
Cortázar incită, oferind un labirint din care cititorii trebuie să iasă
singuri. Traseul este complicat, întortocheat, încărcat de indicii,
caractere, cuvinte, idei.
Şotron
este deopotrivă proză, sondare, dialog şi meditaţii metaforice bogate.
Autorul se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată
de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile
protagoniştilor.
Horacio Oliveira, un argentinian boem,
autoexilat în Parisul anilor ’50, este convins că alegerea sa este
greşită şi se autoetichetează ca ratat. Nu are nimic mai mult de făcut
decât să se lupte cu neputinţele sale:
“Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea,
emblema celor care o pornesc noaptea fără vreun ţel anume, raţiunea
distrugătorilor de busole”. Oliveira este un suflet rătăcitor, un om cu o
memorie supraîncărcată. Singurul lucru care îl consolează şi îl ţine în
priză este ideea că orice pas ar fi făcut, tot aici ar fi ajuns. “Toată
lumea păţeşte la fel, statuia lui Ianus e o risipă zadarnică, în
realitate, după ce împlinim patruzeci de ani adevărata noastră faţă e la
ceafă, privind cu disperare în urmă.”
Nu mai poţi modifica nimic – este vorba,
practic, de puterea de a accepta un dat. Deşi Oliveira se consideră un
ratat, nu se resemnează cu acest gând. Deşi conştient de caracterul său
inadaptabil, nu se poate împăca cu soarta sa. La plul opus, se află
iubita lui, Maga, o artistă mediocră, dornică să-şi îmbogăţească
cunoştinţele graţie lui Oliveira. Ea pare să trăiască exact aşa cum
şi-ar fi dorit el. Eroina lui Cortázar poate fi, cu uşurinţă, comparată
cu Molly din romanul Ulysse
de James Joyce. Ambele eroine proveneau din lumea latină
(Gibraltar-Molly, Uruguay – Maga), cu o carieră muzicală modestă,
lipsite de orice sofisticare. Cu toate acestea, ambele eroine pot
răsturna stereotipul patriarhal prin abilităţile lor de a se descurca în
viaţă.
Maga depăşise faza întrebărilor
existenţiale, citea multă proză realistă din secolul al XIX-lea şi nu
era aptă să înţeleagă concepte metafizice (imanenţă, transcendenţă,
filosofie Zen). Alături de ea, Oliveira se simţea stabil şi destul de
confortabil, totuşi o părăseşte. El trăieşte continuu pierdut în “râuri
metafizice” – cum le numeşte Maga sau, mai degrabă, este măcinat de
gânduri care depăşesc realitatea concretă:
“Dragostea mea, nu te iubesc pentru mine, nici pentru tine, nici pentru
amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te
iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea
cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă
în străfundurile posesiunii nu eşti în mine, nu te cuprind, nu trec
dincolo de trupul tău, de râsul tău, există ceasuri când mă munceşte
gândul că tu mă iubeşti, mă chinuieşte iubirea ta care nu-mi serveşte
drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte.”
Oliveira hălăduieşte pe străzile
Parisului, uneori dorind să se întâlnească întâmplător cu Maga, alteori
aşteptând un eveniment care ar putea cumva să dea temporar un sens
vieţii sale.
Sfâşiat de un dor irezistibil, el o
caută în Argentina, unde o regăseşte devenită soţie a celui mai bun
prieten al lui. Căutarea începe în Paris – toate flashback-urile
au loc aici. Căutarea este mereu învăluită, ca într-un cocon, în aburii
alcoolului şi al convorbirilor “inteligente” cu amicii săi de la Club
(un kibbutz al dorinţei). Acest local este un cocktail
de droguri, alcool şi ţigări pe un fundal de discuţii metafizice între
amicii cosmopoliţi (Babs, Ronald, Etienne, Gregorovius, Ossip, Guy
Monod, Perico, Pola, Maga), profund ataşaţi de Paris. Clubul reprezintă o
combinaţie, la modul ideal, de individualitate şi comunitate.
Ca şi în romanele lui Henry Miller,
Cortázar scrie despre muzică în termeni sexuali. Pasajul în care narează
despre un solo de trompetă a lui Louis Armstrong îl leagă de Tropicul Cancerului.
În ambele lucrări, muzica unui compozitor (Claude Debussy) sau a unui
interpret masculin (Lois Armstrong) este sexualitatea descrisă în
termeni masculini – penetrarea ascultătorului.
Comparat, datorită referinţelor la
sexualitate, cu romanele lui Henri Miller (numele amicului lui Oliveira,
Morelli, poate fi o anagramare a lui Miller) sau cu Ulysse al
irlandezului Joyce, prin inovarea limbajului, romanul lui Cortázar
rămâne un boom al literaturii latino-americane cu statut de unicat.
În finalul romanului, găsim un Oliveira
aflat pe culmile nebuniei, gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat
într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal.
“Poate că iubirea însemnă forma cea mai elevată de a te îmbogăţi, o
dăruire a întregii fiinţe, dar numai zădărnicind-o putea evita efectul
ei de bumerang, lăsând-o să piară în uitare şi să înfiripe, din nou
singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă şi poroasă. A
ucide obiectul iubit, această veche presimţire a omului, era preţul de a
nu se opri pe scară; aşa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce
trecea nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată, ca şi când ai pune
pe masă paharul gol.”
“Fanaticii Rayuelei cred că Oliveira e
însuşi Cortázar, adică un abulic, un tip cu aplecări alcoolice. Cortázar
era însă un caballero care impunea prin însăşi prezenţa sa.” (Mario Muchnik – Ultima mea vară alături de Julio Cortázar)
Dacă ar fi să îl parafrazăm pe Woody Allen, prin vocea personajelor
sale, rolul unui scriitor/artist ar fi să nu se lase pradă disperării
şi să găsească un antidot pentru umplerea golului existenţial.
No hay comentarios :
Publicar un comentario