Termenul mitocan deriva din cuvântul slavon de origine greceasca
metoh sau metoc care desemna odinioara o casuta alaturata unei manastiri
si unde un calugar ducea singur o viata particulara; mai târziu, marit,
metocul a servit ca loc de gazduire pentru calatori. Dar, sa fie
înteles, când acei calatori erau obraze simandicoase, staretul
catadicsea sa-i adaposteasca în chiar conacul lui din incinta manastirii
– asa ca numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist,
nu-i asa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfintia sa
staretul de manastire nu-l ia în seama. Asadar, sens social. Cu vremea
însa, termenul a capatat un sens peiorativ: mitocanul e omul care
foloseste un limbaj grosolan si care-si baga furculita în farfuria ta.
Si, din ce în ce, cuvântul s-a încarcat de noi pacate. Dar daca
mitocanii se recrutau cu precadere dintre orasenii de la periferie sau
dintre taranii de neam prost – cei care nu traiau cu frica lui Dumnezeu –
mitocanii se puteau gasi si printre cei care se pretindeau boieri.
Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu
unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare
şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru
kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par
chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia
presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în
contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai
reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în
latină. Acesta a căpătat în timp conotaţii peiorative în mentalul şi
limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar
oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni
definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi
nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu
comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la
periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.
Mitocanul este, prin
excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în
care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea
celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea
sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al
umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de
ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de
mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume
şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi
doreşte aprobarea şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate.
Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa
socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi.
Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească;
există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza.
Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili
decât compulsie agresivă?
Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:
agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui
necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită
socială, tendinţe anarhiste.
Pe lângă faptul că se împopoţonează
ca pomul de CRăciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e
foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui
dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e
mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi
asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient
de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv
dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă,
civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi”
defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului
îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că
dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort,
orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a
firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât
posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele
lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim
propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a
propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree
pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod
analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei
carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu
înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se
învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi
face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt
elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte
receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la
îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la
maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se
împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa
virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de
conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub
control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii
interioare.
Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna
trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt
prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât
ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este
categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai
bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi
aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema
ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi:
„mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit
notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu
handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa
formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet,
gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu
prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă
îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau
ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de
cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare
oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te
bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu
vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el
înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile
şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere
înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul
despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat
şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.
Mitocanul
nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic
îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi
parvenitul trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un
anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar,
agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate,
nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se
întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat,
alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un
teren fertil mitocăniei.
Aşadar nu este vorba doar
despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a
comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen
specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din
ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată
decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de
huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai
puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii
mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau
respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună
cuviinţă…
