Rescue Dawn

Filmul spune povestea adevarata a vietii lui Dieter Dengler, un pilot de razboi, impuscat si luat prizonier in Laos in timpul Razboiului din Vietnam. Dengler a organizat o evadare periculoasa pentru un mic grup de prizonieri de razboi, din care facea parte si Duane Martin.
Este o poveste epica despre supravietuire, despre prietenie si nu in ultimul rand despre ororile razboiului din Vietnam.

Adrian Enescu

Adrian Enescu (n. 31 martie 1948) este un Muzician și Compozitor Român cunoscut în special pentru activitatea sa în domeniul muzicii de film (aprox. 60 de titluri).link www.imdb.com
Ca muzician, a fost printre primii artiști de muzică electronică din România, începând cu anii '70. A absolvit Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu“ din București, (compoziție-Aurel Stroe armonie - Alexandru Pascanu) .A fost audient al facultatii de muzică electronică a Universității Stanford- California (1985/1986); Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.Compune muzica foarte diversa stilistic , de la muzica Electro Acoustica la Muzica simfonica si Muzica de Jazz pt. BigBand .

Prima apariție pe disc este în 1975 (orchestrator jazz music). Semnează muzica/orchestrația și definește stilul grupului Stereo condus de Crina Mardare printr-un LP și un single. Semnează muzica/orchestrația și definește stilul cântareței Loredana Groza prin albumele "Bună seara, iubite", "Un buchet de trandafiri" și "Diva inamorata". Colaborează cu Silvia Dumitrescu la albumul "Cred în tine". Solicitat să colaboreze cu prestigioase institutii muzicale din lume (scrie muzică de balet pentru Liliana Cosi Company – Italia (1980, 1983, 1986, 1987, 2002), Art Center Canberra – Australia transpunând electronic musical-urile Camelot (stagiunea 1991-92) și Omul din La Mancha (1990-91), muzica pentru trupa de balet ART.DANCE.COMPANY - Canberra/Australia (1990-1991-1992). În Belgia și Olanda muzică de teatru: King Lear (1994), Uncle Vania (1995), Adrian Brower (1996). În Japonia: Iuliu Cezar(1995), Macbeth (1997), Titus Andronicus (2010 ). Este recunoscut ca unul dintre cei mai valoroși compozitori de muzică de teatru și film, colaborând pe acest teren fie cu Alexandru Darie, fie cu Mircea Veroiu, Dan Pițași alții.

Repertoriu : DOMINO concert pt. percutie si orchestra ; TABU concert pt. vibrafon si orchestra ; SOLO pt. vibrafon si orchestra ; CINEMATIC muzica pt. 15 instrumente ; Calatoria lui Orpheu opera (variatiuni pe teme de CWGluck); LABIRINT muzica pt. opt clarinete ; BREAKFAST si REVERSIBIL pt. viola solo ; IREVERSIBIL , ADORAMUS , ATMOSFERIC ,10DER pt. flaut si ansamblu electronic; 9 VARIATIUNI pe o tema de RAVEL pt. flaut si pian ;GRAFFITI muzica pt. cor&pian ; Muzica pt. orchestra de jazz – BigBand ; Concert pt. doua Marimbe si 11 suflatori re-vision dupa concertul pt. pian in fa minor de Bach ; Patetica re-vision dupa BEETHOVEN SONATA pt. 11 suflatori .

http://m.youtube.com/watch?v=IqqRITdhnPk

 

Pimientos de piquillo rellenos de marisco

Din seria "Ce mai mancam ?", azi propun un aperitiv rece, pimientos de piquillo rellenos de marisco...sau, varfuri de ardei copt (Kapia), cu creveti.In bolul de la robot (sau intr-un bol oarecare, dar utilizand un mixer pentru maruntire), se pun langostinos sau gambas cocidas (sau ambele, important e sa nu fie crude), cam 1/2 kg, doua oua fierte (tare), o cutiuta de ton (fara zeama sau ulei), surimi (7 barritas aprox), si se tritureaza totul bine.Se potriveste de sare si se incorporeaza maioneza si un strop (1/4 de lingurita) de tomate frito.Se vor umple ardeii cu ajutorul unei pungi, cu coltul taiat, sau cu o manga pastelera.Se pot face de pe o zi pe alta, se pastreaza foarte bine in frigider si se servesc cu ou razuit. Pofta buna, dragilor!

Cogito ergo sum

René Descartes, filosof francez este unul dintre întemeietorii raţionalismului modern. René Descartes (31 martie 1596 – 11 februarie 1650), cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un filozof şi matematician francez. 

Cogito ergo sum (în latină tradus prin „cuget deci exist”) este un concept filosofic al lui René Descartes apărut în Discurs despre metodă (1637) la sfârșitul perioadei Renașterii, punctând astfel începutul unei noi etape în istoria culturii umanității: perioada modernă.

Îndoiala metodică

Îndoiala, ca atitudine epistemologică, fusese experimentată în decursul istoriei filosofiei europene. Nou, însă, la Descartes, este radicalismul îndoielii și faptul că îndoiala se desfășoară controlat, metodic, toate acestea în vederea unui scop pozitiv: fundamentarea pe baze absolut certe a cunoașterii. Îndoiala carteziană cere renunțarea la orice presupoziție și prejudecată luate în mod nemijlocit adevărate. Este o cerință de a pleca de la gândire pentru a ajunge numai prin gândire la ceva ferm.

Metoda lui Descartes presupune împrumutarea din domeniul matematicii a patru reguli „pentru îndrumarea minții”. Astfel, prima regulă, cea a evidenței, impune acceptarea ca adevărate numai a acelor ideilor simple care apar clar și distinct intelectului, printr-un act de cunoaștere nemediat, respectiv prin intuiție. A doua regulă, regula analizei, presupune explicitarea detaliată a conținutului conceptului despre lucrul compus sau realitatea de fapt de studiat. Astfel explicitat, conceptul va fi reunit prin metoda deducției, în mod strict rațional, rezultând un concept pe deplin inteligibil și deci posibil de cunoscut și de verificat intersubiectiv, ceea ce formează conținutul penultimei reguli, regula sintezei. În sfârșit, regula enumerării presupune verificarea riguroasă a analizei și demonstrației prezentate anterior.

Astfel, îndoiala poate atinge în radicalitatea sa, tot ceea ce nu apare minții în mod clar și distinct, orice idee sau concept pe care intuiția nu ni le prezintă astfel. Descartes se îndoiește de acele cunoștințe provenite din cărți și din tradiție, din educație și din discuțiile cu ceilalți oameni. Reprezentările senzoriale și ale fanteziei sunt primele și cele mai vechi surse ale cunoașterii supuse îndoielii. Se va îndoi deci de propriile senzații și reprezentări. Avem și în vise senzații și reprezentări pe care le considerăm, în timpul somnului, absolut reale. De ce n-ar fi la fel de înșelătoare și acelea pe care le avem în starea de veghe? Descartes este hotărât să se îndoiască de tot ceea ce nu-i este prezentat de intuiție ca o cunoștință clară și distinctă, fiind pregătit să se mulțumească fie și cu o singură judecată certă: aceea că nu se poate cunoaște nimic intuitiv în mod clar și distinct.

Voi presupune că nu Dumnezeu cel foarte bun, izvor al adevărului, ci un anumit geniu rău, dar acesta deosebit de puternic și iscusit, și-a dat întreaga osteneală să mă înșele: voi socoti că cerul, aerul, pământul, culorile, figurile, sunetele și cele externe nu sunt altceva decât înșelări ale somnului, prin mijlocirea cărora a întins el curse credulității mele: mă voi privi pe mine însumi ca și cum n-aș avea mâini, ochi, carne, sânge, nici vreun simț oarecare, ci ca unul ce am socotit în chip greșit a avea toate acestea... voi merge mai departe, până ce voi afla ceva sigur, ori, dacă nu altceva, măcar aceasta cu siguranță, cum că nu e nimic sigur.

Pentru prima oară în istoria filosofiei, această îndoială intuiește un fapt pe care dogmatismul precartezian l-a considerat de la sine înțeles: certitudinea existenței subiectului cugetător.

Cogito-ul cartezian

Îndoindu-se de tot și de toate, Descartes observă faptul că el, cel care cugetă că se îndoiește, trebuie să existe. Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Aceasta constituie punctul terminus al îndoielii metodice. Decartes insistă asupra caracterului intuitiv al acestei cunoștințe. Acel „ergo” dintre „cogito” și „sum” nu semnifică aici o deducție. Acest lucru ar însemna o încălcare flagrantă a propriilor principii de îndoială metodică. Căile cunoașterii la Descartes sunt intuiția și deducția.

Fiecare din propozițiile „eu mă îndoiesc”, „ eu cuget” și „eu exist” sunt intuitiv adevărate. În Meditații despre filosofia primă, Decartes spune: „ [...] cântărind cât mai bine lucrurile, e de hotărât, până la urmă, că propoziția aceasta Eu sunt, eu exist, ori de câte ori e rostită sau concepută cu gândul, este în chip necesar adevărată.” Descartes consideră ca intuitiv adevărată propoziția „Eu exist”, fără a o mai așeza în forma din Discurs: „Cuget, deci exist.” În fond, mă îndoiesc și cuget presupun tot timpul faptul că Eu mă îndoiesc, că Eu cuget, deci că Eu exist.

film

https://www.youtube.com/watch?v=PxAgQ8a11xU

Ciulinii Baraganului

"Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Și de la un puț la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva ești înarmat contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie."

Acum, la timp de toamna tarzie, cele mai multe seri sunt parca harazite visarii oriunde te-ai afla. Frigul te indeamna langa foc (sau mai putin poetic langa un calorifer), o cana de ceai aromat sau de vin fiert iti poarta gandurile departe si cu picioarele invelite iei in mana o carte, scrii sau ramai cu privirile pierdute rememorand bune si rele.

"Întins, de când lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ține primăvara și vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări și de-a urla în toată voia."

"Bărăganul [...] începe să domnească îndată ce omul harnic se retrage în coliba lui, îndată ce ciulinii înțeapă rău și când vântul dinspre Rusia se apucă să sufle cu temei."

Desi nu am haladuit niciodata in Baragan, imaginatia mea e nelimitata si poate sa sara in spate, acum 100 de ani si sa reconstituie o viata straina mie, dar a carei samanta inca exista in fiecare om care a muncit macar putin cu mainile sale proprii, in fiecare om ce pretuieste munca, in fiecare dintre noi cei care cunoaste fata taranului roman (chiar si a celui contemporan).

M-am lasat cu usurinta prinsa in jocul ciulinilor, o metafora cu multe intelesuri:

Ciulinii sunt pe de-o parte reprezentarea libertatii la care viseaza oricare copil ce isi doreste sa sparga cercul vietii grele si bazata pe lipsuri, sa scape de saracie.

Pe de alta parte ei reprezinta in egala masura tot ceea ce omul detesta (in cazul de fata facand trimitere directa la boierime):

"Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topește zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puțin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui"

"Ca și buruiana omenească: cu cât e mai netrebuincioasă, cu atât știe să se apere mai cu înverșunare."

"[...]atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, stufoși, ai zice că-s niște oi cu lâna de oțel. Numai spini și sămânță. Sămânță răspândită pe pământ, ca să crească ciulini, numai ciulini."

Am citit oarecum pe nerasuflate cartea (ce se apropie ca dimensiuni mai mult de o nuvela decat de un roman), descoperind un scriitor ignorat sistematic la orele de limba si literatura romana, un scriitor pe care Nicolae Iorga l-a discreditat de la bun inceput : "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean". (wikipedia), dar care intr-o seara de toamna m-a facut sa dau timpul inapoi.

Pe internet, exista si filmul omonim, realizat in 1957, ce insa nu urmareste fidel cartea. Insa cateva imagini descriptive de la inceput (goana ciulinilor), de la mijloc (calatoria lui Matache si a tatalui sau prin Baragan), bocetul Mariei Tanase de la final si un rol din tinerete al lui Florin Piersic au intregit oarecum tabloul.

 

Film:

http://www.trilulilu.ro/video-film/panait-istrati-ciulinii-baraganului-2-2-1957

Teatru radiofonic:

 

http://teatrale.nobody.ro/2011/05/26/panait-istrati-ciulinii-baraganului/ 

 

Panait Istrati: el Dostoievski rumano

 

http://apuntesdelechuza.wordpress.com/2014/03/30/panait-istrati-el-dostoievski-rumano/ 

Pedagogia Waldorf

Pedagogia Waldorf este o formă de învățământ bazată pe metode antroposofice de predare și educare. Prima școală Waldorf a fost întemeiată în 1919 în Stuttgart, Germania, și a fost condusă de un colectiv de dascăli pregătiți de Rudolf Steiner, finanțată de către adeptul său Emil Molt, proprietarul fabricii de tutun Waldorf din Stuttgart, pentru copiii angajaților fabricii sale. De atunci numărul școlilor Waldorf (denumite uneori și școli Steiner) a crescut progresiv, astfel încât în prezent reprezintă unul din cele mai răspândite tipuri de pedagogie independentă din Europa și America de Nord.

Metodica școlilor Waldorf este bazată pe o serie de noțiuni despre dezvoltarea omului în domeniile trupesc, sufletesc și spiritual, ce sunt menite să îi ofere dascălului înțelegere pentru ființa lăuntrică a copilului. Acestea rămân însă numai metode de lucru și nu devin conținuturi propriu-zise de predare. De pildă, se consideră că fiecare copil parcurge o dezvoltare în septenarii (perioade de câte 7 ani) și în funcție de caracteristicile acestora se stabilesc unele aspecte ale desfășurării educației.

Concepția pedagogică a școlilor Waldorf susține că numai printr-o predare corespunzătoare necesităților interioare ale fiecărei vârste se poate ajunge la o dezvoltare a omului în sensul libertății, motiv pentru care a fost numită "educație pentru libertate". Această denumire nu trebuie totuși greșit înțeleasă, nefiind vorba de un învățământ ce acordă o libertate deplină copilului, ci de o pregătire în vederea dobândirii unei gândiri independente, odată cu maturitatea.

http://waldorfsimeria.ro/pedagogiawaldorf.html

Cauta scoli cu pedagogie Waldorf in lume: 

http://www.iaswece.org/world_lists/kingergartens.aspx

Pictura blestemata

Una dintre cele mai TERIFIANTE picturi din istorie. Iata motivul pentru care autoritatile au interzis reproducerea sa
Una dintre picturile “blestemate”este pictura “Baiatul care plange” de Giovanni Bragolina. Artistul a dorit sa picteze un portret al unui copil plangand muza fiindu-i propriul fiu. Dar, deoarece copilul nu putea plange la comanda tatalui sau, acesta il aducea in aceasta stare cu ajutorul chibritelor pe care le aprindea in fata lui pentru al speria folosindu-se de frica acestuia fata de foc. Dupa mai multe zile de chin si spaima copilul, cu lacrimi in ochi, i-a strigat tatalui “Tu sa arzi”.

Acest blestem nu s-a lasat asteptat, in doar doua saptamani baiatul a murit de pneumonie, iar in scurt timp Giovanni Bragolina a ars de viu in propria casa. Pictura a fost gasita in Anglia in 1985, dupa care au inceput o serie de coincidente stranii – in nordul Angliei, au inceput sa se mareasca numarul incendiilor in care mureau oameni. Unele victim ramase in viata mentionau ca din toata casa arsa pana la temelie ramanea nevatamata doar pictura cu copilul care plange.

Reproducerea acestei picturi a fost vanduta si revanduta iar proprietarii la putin timp dupa faimoasa cumparatura aveau parte de decese, incendii sau accidente inexplicabile. Ca urmare, unul din ziarele britanice a publicat o declaratie oficiala cu privire la faptul ca toti cei care detin aceasta reproducere, ar trebui sa scape de ea imediat, iar autoritatile au interzis cumpararea si sa pastreze acestui “blestem” in casa, potrivit iknoworld.com

Tocanita de pipote cu mamaliga

Se pune ceapa la calit, cand devine stravezie, se adauga ardeii taiati cubulete (eu am pus ardei rosu, galben si verde, iar cand cand s-au calit (fara sa se arda), se adauga pipotele curatate (chiar daca le cumparati gata curatate, trebuiesc revizate), sare si piper .Se incorporeaza bine si dupa 5 minute se adauga rosiile taiate cat mai fin, iar cand scade sosul un pic, se adauga apa (fierbinte, altfel pipotele se intaresc si mai mult) si se continua fierberea, pana cand se inmoaie .Cu 5 minute inainte de a opri focul, se adauga doua catei de usturoi, taiati foarte fin, iar cand se retrage mancarea de pe foc, se pune marar tocat.Se serveste cu mamaliga (optional). Pofta buna, dragilor!

"La maja desnuda" Francisco de Goya

Pe 30 martie 1746 se nastea intr-un satuc din Aragon marele pictor spaniol,reprezentant al Romanticismului.Dupa ce in 1792 se imbolnaveste grav,iar boala ii influenteaza starea fizica si psihica,reflectandu-se in opera sa,se naste adevaratul geniu Goya.Moare in 1828 in Bordeaux,Franta,iar resturile sunt aduse in Spania la sfarsitul Primului razboi mondial.

Tabloul dateaza cu aproximatie din 1799 si apartine perioadei de maturitate artistica a lui Goya. Lipsa de inhibitii a femeii care se odihneste goala pe perne a dat nastere mai multor scandaluri in societatea artistica a acelei perioadei, artistului cerandu-i-se sa refaca tabloul, acoperind prin vesminte goliciunea indecenta a femeii. Goya a pictat insa un altul, infatisand de data aceasta o Maya Imbracata. Considerat de Inchizitie “obscen”, este caracterizat ulterior drept “primul tablou profan din istoria artei occidentale infatisand in totalitate nudul unei femei”. Pictura “Maya dezbracata" poate fi admirata la muzeul Prado din Madrid.

Ce spui dupa "Buna ziua”?

Eric Berne (1910-1970), celebru psihiatru si psihoterapeut, este întemeietorul "analizei tranzactionale". La începutul carierei, Berne s-a pregatit pentru a deveni psihanalist parcurgând doua transe de analiza personala cu Paul Federn si Eric Erikson. Dupa 1956 abandoneaza ortodoxia psihanalitica si creeaza o noua orientare psihoterapeutica — "analiza tranzactionala". O analiza tranzactionala bine condusa asigura abandonarea scenariului infantil si dezvoltarea unei vieti afective adulte.
 

Ce spui dupa "Buna ziua”?

Aceasta intrebare copilareasca, aparent foarte simpla şi lipsita de profunzimea aşteptata în cazul unui demers ştiintific, cuprinde in ea toate intrebarile esentiale ale existentei umane şi problemele fundamentale ale ştiintelor sociale. Este întrebarea pe care copiii mici ,,şi-o adreseaza" lor inşile, la care copiii mai mari invata sa accepte raspunsuri deformate, pe care adolescentii şi-o pun unii altora şi celor care ii sfatuiesc, de care adultii scapa acceptand raspunsurile deformate ale celor mai buni ca ei şi despre care batranii filosofi intelepti scriu carti fara a gasi vreodata raspunsul. Ea contine atat intrebarea fundamentală a psihologiei sociale:"De ce vorbesc oamenii unii cu altii?", cat şi intrebarea fundamentala a psihiatriei sociale: "De ce le place oamenilor sa fie agreati?" Raspunsul ei e şi raspunsul la intrebarile puse de cei patru Calareti ai Apocalipsei: razboi sau pace, foamete sau belşug, molima sau sanatate, moarte sau viata? Nu-i de mirare ca putini oameni îl afla in timpul vietii, de vreme ce majoritatea işi traverseaza existenta fara a gasi macar raspunsul la intrebarea care o precede: "Cum spui buna ziua?"

Cum spui "Buna ziua"?

In asta consta secretul budismului, al creştinismului, al iudaismului, al platonismului, al ateismului şi,mai presus de toate, al umanismului. Faimosul "sunet al unei maini care aplauda" din Zen este sunetul vocii unei persoane care spune "buna ziua" altei persoane şi, de asemenea, sunetul Regulii de Aur, indiferent in ce Biblie ar fi ea exprimata. A spune "buna ziua" corect inseamna a-l vedea pe celalalt, a fi conştient de el ca fenomen, a fi prezent pentru el şi pregatit ca el sa fie prezent pentru tine. Poate ca oamenii care demonstreaza cel mai bine aceasta capacitate sunt baştinaşii din insula Fiji, al caror zambet autentic reprezinta una dintre rarele nestemate ale lumii. Apare lent, lumineaza intreaga fata, persista suficient incat sa fie clar recunoscut şi sa exprime totodata recunoaştere clara şi se stinge cu o incetineala tainica. In alte parti ale lumii işi gaseşte pereche doar in zambetul cu care se intampina unul pe altul, in cel mai spontan mod, mama şi sugarul şi, de asemenea, in tarile vestice, doar intr-un anumit tip de personalitate deschisa.

Cartea de fata pune in discutie patru intrebari: cum spui buna ziua, cum raspunzi la buna ziua, ce spui dupa buna ziua şi, in principal, trista problema: ce face toata lumea in loc sa spuna buna ziua? La aceste intrebari voi raspunde in continuare pe scurt, iar explicarea raspunsurilor va ocupa tot restul prezentului manual de psihiatrie, care se adreseaza in primul rand terapeutilor, in al doilea rand, pacientilor aflati in curs de vindecare şi in al treilea rand, tuturor celor care vor sa asculte.

1. Ca sa spui buna ziua, trebuie mai intai sa scapi de tot gunoiul care s-a acumulat in mintea ta inca de cand ai venit acasa de la maternitate şi apoi sa-ti dai seama ca acest salut anume, din momentul prezent, este irepetabil. S-ar putea sa ai nevoie de ani buni ca sa inveti sa faci asta.

2. Ca sa raspunzi la buna ziua, trebuie sa scapi de tot gunoiul din mintea ta şi sa vezi ca exista o persoana care sta in fata ta sau trece pe langa tine, aşteptand ca tu sa-i raspunzi la salut. şi ca sa inveti sa faci asta e posibil sa ai nevoie de ani intregi.

3. Dupa ce spui buna ziua, trebuie sa scapi de tot gunoiul care-ti revine in minte: de toate presiunile ulterioare ale nedreptatilor pe care le-ai trait şi de toate presiunile anticipate necazurilor in care ai de gand sa intri. In felul asta vei amuti şi nu vei avea nimic de spus. Dupa ani de exercitiu, s-ar putea sa te gandeşti la ceva care sa merite spus.

4. Cartea de fata se ocupa in mare parte cu gunoiul mentionat, adica cu ceea ce-şi fac oamenii unii altora in loc sa spuna buna ziua. Am scris-o cu speranta ca aceia cu pregatirea şi cu talentul necesare se pot ajuta pe ei inşişi şi-i pot ajuta şi pe ceilalti sa identifice ceea ce eu numesc (intr-un sens filosofic) "gunoi", fiindca pentru a raspunde la celelalte trei intrebari trebuie in primul rand sa intelegi ce e gunoi şi ce nu.

Am numit "martian" stilul de vorbire al oamenilor care invata sa spuna buna ziua, pentru a-l deosebi de vorbirea pamanteana de zi cu zi, care - dupa cum ne arata istoria, din cele mai vechi timpuri atestate prin documente in Egipt şi Babilonia şi pana in zilele noastre - a dus la razboaie, foamete, epidemii şi moarte, iar in cazul supravietuitorilor, la un anumit grad de confuzie mentala. Sa speram ca, pe termen lung, invatata şi predata cum se cuvine, martiana va contribui la eliminarea acestor calamitati. Martian este, spre exemplu, limbajul viselor, care arata lucrurile aşa cum sunt ele in realitate.

Veganism

Veganismul este o dietă și un stil de viață care caută excluderea folosirii animalelor pentru mâncare, îmbrăcăminte, sau orice alt scop. Cel mai comun motiv pentru a fi vegan este angajamentul etic sau convingerea morală în privința drepturilor animalelor, mediul înconjurător, sănătatea umană și griji religioase sau spirituale.

Pe când vegetarianismul este o dietă - limitându-se la alimentație, veganismul este un stil de viață. Spre deosebire de vegetarianism, din punct de vedere dietetic, veganismul exclude și mierea (mierea, produsele lactate și ouăle în cazul lacto-ovo vegetarienilor, lacto vegetarienilor mierea și lactatele, iar ovo vegetarienilor mierea și ouăle), iar din punct de vedere filozofic, veganismul interzice folosirea a orice fel de produs animal, fie haine sau alte accesorii.

Dietele vegane (numite câteodată vegetariene stricte sau pure) sunt indicate pentru descreșterea riscului de infarct miocardic, cancer de colon, colesterol ridicat în sânge, tensiune arterială ridicată, cancer de prostată sau atac de cord. Dietele vegane pregătite corespunzător sunt sănătoase și satisfac nevoile nutriționale. Totuși, dacă sunt prost preparate, pot provoca niveluri scăzute de calciu, iod, vitamina B12 și vitamina D. Veganii sunt, în acest caz, încurajați să ia suplimente alimentare, după nevoi.

Ally McBeal

Ally McBeal este un serial tv american produs de David E. Kelley și difuzat în Statele Unite de către rețeaua FOX între anii 1997 și 2002. A fost unul dintre cele mai populare seriale de comedie în anii 1997. Din distribuție au făcut parte actori ca: Vicki Lawrence, Calista Flockhart, Courtney Thorne Smith, Greg Germann, Lisa Nicole Carson, Jane Krakowski, Vonda Shepard, Portia de Rossi, Kyle MacLachlan și Lucy Liu. Ally McBeal este numele personajului interpretat de actrița Calista Flockhart.

De ce ar trebui să citeşti mai mult

Una dintre scuzele pe care le aud eu cel mai des când întreb pe cineva de ce nu citeşte este următoarea: “Nu am timp să mai şi citesc”.

În mintea mea replica aceasta întotdeauna s-a tradus în felul următor: “Nu am timp ca să mă mai şi educ”.

Permite-mi să mă refer la persoanele care răspund în felul acesta cu apelativul “Prietene”.

Prietene, dacă tu nu te educi, te educă alţii şi când altcineva pune mâna şi te educă, eşti expus unor riscuri extrem de mari, pentru că de cele mai multe ori, cei care te vor educa, nu vor reuşi să ţină cont de personalitatea ta şi de nevoile tale specifice de educare.

În plus, de ce te-ar educa pe tine bine, cineva care la fel probabil nu are timp să se educe nici pe sine?

Refuzul acesta de a deveni mai deştept, chiar şi cu 1% în fiecare zi, întotdeauna m-a pus pe gânduri.

Din toate discuţiile cu antreprenorii sau cu diverşi angajatori, a reieşit că marea problemă a forţei de muncă este o calitate inferioară a lucrurilor pe care le-au învăţat. De asemenea, cei care vor să angajeze sunt dezamăgiţi că nu găsesc oameni care să îşi fi luat problema educaţiei în propriile mâini, ci i-au aşteptat pe alţii să le bage în cap cunoştinţele necesare.

Într-un fel sau altul mai nimeni nu îşi mai face timp ca să devină mai deştept.

De ce?

Pentru că este mai ieftin să îţi cumperi acum un fast food, decât o carte, deşi dacă ai economisi 2 ieşiri în oras, ţi-ai putea lua o carte care ţi-ar putea schimba viaţa.

Noi oamenii, stăm prost cu analiza de tip cauză-efect. Nu luăm în considerare consecinţele pe termen lung ale deciziilor noastre mici.

Cum poţi tu să fii un om WOW, dacă nu eşti implicat constant într-un proces de dezvoltare, a cărui sursă de material bun educaţional ar putea fi cititul?
De ce alţii nu se dezvoltă

Manage-uim extrem de nefast deciziile noastre pe termen scurt. Ne este mai uşor să spunem DA la o ispită care ne face bine acum pentru o zi şi ne face rău încă 6, decât să spunem NU şi să ne fie rău pentru o zi şi să ne fie bine celălalte 6.

Oamenii care nu îşi pun educaţia în context nu se dezvoltă.

Chiar dacă am un blog care recomandă cărţi, nu pun cartea pe un piedestal acolo sus şi zic că e cea mai mare creaţie pe care a realizat-o omul.

Întotdeauna încerc să pun recomandările mele într-un context. Fără context eşti mort.

Nu citeşti pentru mine sau pentru bunica/mămica, citeşti pentru tine.

Îţi oferi şansa să devii mai deştept, mai bun în relaţia cu cei din jurul tău, mai încrezător în propriile şanse.

Da, au fost oameni care nu “s-au rupt” cu cititul şi s-au descurcat în viaţă. Totuşi, aceştia au avut o etapă în viaţa lor când au învăţat ca nişte nebuni din probabil alte “materiale”: Internet, bloguri, Wikipedia, video, conversaţii cu oameni mai deştepţi ca ei şi mai mult ca sigur, mulţi dintre ei tot la cărţi au ajuns.

Oamenii leneşi privind dezvoltarea propriei personalităţi şi îmbunătăţirea propriei persoane nu o să se dezvolte decât puţin spre deloc, pentru că văd întotdeauna totul în termeni de pierderi de timp, nu văd cititul ca pe o investiţie.
Vrei mai mult?

Pune mâna şi citeşte 1 carte pe săptămână.

Poate e un obiectiv ambiţios pentru tine, dar doar când vei deveni mai preocupat şi activ implicat în dezvoltarea ta, o să vadă şi alţi oameni că eşti preocupat ca tu să devii mai bun şi că meriţi o şansă: la promovare, la angajare, la o relaţie sau la orice altceva visezi tu.

Pentru unii o să devii o ameninţare, pentru alţii un viitor om pe care se pot baza.

Indiferent de ce cred alţii, tu vei deveni mai bun.

Cărţile nu sunt pentru tocilari, ci pentru oameni care vor mai mult de la ei şi de la viaţă.

Mar adentro

Filmul orbiteaza in jurul lui Ramón Sampedro, un barbat care a luptat 30 de ani pentru a-si castiga dreptul de a practica eutanasia pe el insusi, pentru a-si sfarsi viata cu demnitate. Este explorata relatia lui Ramón cu doua femei: Julia, un avocat ce ii sprijina cauza, si Rosa, o femeie ce doreste sa-l convinga de faptul ca viata merita traita. Prin dragostea lui, aceste doua femei sunt inspirate in a realiza lucruri de care nu se credeau in stare. Impotriva dorintei sale de a muri, Ramón a reusit sa ii faca pe toti sa inteleaga adevaratul inteles al cauzei sale si adevarata valoare a vietii.

Ciorbița de miel

Bucatile de carne (de preferat, gat sau costite), se pun in apa cu sare si dupa primul clocot se arunca apa.Intr-o oala, se pun la calit morcov, ceapa verde, patrunjel si telina. Se calesc bine si se adauga carnea si apa, cat cuprinde, sare si piper. Cand e carnea aproape fiarta, se pune o mana de orez si doi cartofi cubulete.Separat , se freaca doua galbenusuri cu smantana; cand sunt toate fierte, se trage de pe foc si se incorporeaza smantana cu galbenusuri, otet (dupa gust), leustean si marar tocat marunt, sau doar tarhon. Pofta buna, dragilor !

Parthenon

Povestea Parthenonului, cel mai mare şi mai cunoscut dintr-o serie de temple situate pe Acropole, începe în secolul al V-lea î. Hr., când edificiul a fost ridicat pe locul unui alt templu, Pre-Parthenonul sau Parthenonul vechi, distrus în timpul invaziei perşilor în anul 480 î. Hr.
Autorul moral al ridicării unui nou Parthenon a fost generalul atenian Pericle şi astfel, la iniţiativa sa, edificiul a fost construit între anii 447 î.Hr. şi 438 î.Hr. Conform specialiştilor, lucrările au fost conduse de unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai Greciei antice - Fidias, iar acesta a fost asistat de arhitecţii Ictinos şi Callicrate, de sculptorii Agoracritos şi Alcamene. Concepţia lor arhitectonică şi dorinţele lui Pericle au făcut din Parthenon un monument al efervescenţei Atenei din acea epocă. Dincolo de acest fapt, Parthenonul a fost ofranda atenienilor pentru protectoarea lui, zeiţa Atena. Numele edificiului a fost descifrat în acest sens: Parthenon înseamnă “casa zeiţei necăsătorite”. Alte două amănunte vin să susţină supoziţia.
În interiorul templului a existat o statuie imensă a zeiţei Atena, o statuie care a fost sculptată în fildeş şi aur de Fidias. Se pare că acest colos de 12 metri nu a fost legat de vreun cult, iar aici nu existau nici preotese, nici vreun altar, aşa că statuia era considerată… o mină de aur, o mină de aur al cărei metal preţios putea fi refolosit pentru monede. Se pare că statuia ar fi fost realizată în jurul anului 444 î. Hr. şi era îmbrăcată în 1.100 kilograme de aur. În anul  296 î.Hr, lachares a îndepărtat foiţa de aur pentru a-şi plăti soldaţii. Un incendiu a afectat statuia în anul 165 î.Hr, dar a fost reparată. A fost definitiv pierdută în secolul al V-lea într-un alt incendiu. Mai multe replici, antice sau moderne, fac cunoscută imaginea statuii imaginate de Fidias. Cele mai faimoase replici sunt: The Varvakeion Athena şi The Lenormant Athena – două copii în marmură, aflate în patrimoniul Muzeului Naţional al Arheologiei din Atena, şi statuia Atenei din Nashville, SUA, care a fost construită din ghips, fibră de sticlă,oţel şi a fost aurită.
La Parthenon nu existau preotese sau altare, dar atenienii au conceput un eveniment în cinstea zeiţei lor: la fiecare patru ani, aici se organiza unul dintre cele mai mari festivaluri ale oraşului, Panathenaea. Competiţiile atletice, întrecerile cu torţe şi muzica au fost completate cu o procesiune în cadrul căreia câteva fete duceau peplosul (o îmbrăcăminte sacră confecţionată anual pentru Atena) la templu şi îl aşezau pe umerii statuii Atenei. Scene ale procesiunii au fost sculptate pe friza ce înconjoară Parthenonul.  Mai trebuie spus că aici, la Parthenon, era adăpostită şi o comoară: banii Ligii Deliene.

Biserică şi moschee

În jur de o mie de ani a fost Parthenonul templu al zeiţei Atena, apoi destinaţia lui a fost schimbată în biserică creştină.  A fost Biserica Fecioarei Maria şi al patrulea important loc de pelerinaj în Imperiul Bizantin. Însuşi Împăratul Vasile al II-lea a venit să se închine în Biserica de pe Acropole  după o victorie reputată în anul 1018. Transformarea din templu în biserică nu a rămas fără urmări la capitolul arhitectură, aşa că unele coloane din interior şi unele sculpturi au fost înlăturate.
Anul 1456 a mai adus o schimbare de destinaţie, aşa că, după ce orasul Atena a fost cucerit de otomani, Parthenonul a fost transformat în moschee, o minaretă fiind adăugată construcţiei. Lovitura cea mare a venit însă în 1687 când o explozie a afectat grav edificiul. Motivul? Turcii foloseau Parthenonul ca depozit de muniţie, iar un atac veneţian a cauzat explozia. Acoperişul a fost distrus, pilonii au fost decapitaţi şi multe sculpturi s-au prăbuşit la pământ devenind materie primă pentru suveniruri. Imaginea unui Parthenon suferind a fost importalizată în culorile a destui pictori europeni, dar şi în prima fotografie a edificiului.
După ce Grecia şi-a câştigat independenţa, minareta otomană a fost demolată, iar în secolul trecut statul elen a început campaniile de restaurare a Parthenonului şi a altor temple de pe Acropole. În prezent, aceste minuni arhitectonice au alţi duşmani: ploaia acidă şi poluarea erodează marmura. Şi grecii mai au o suferinţă: multe dintre statuile Partheonului au fost duse de Lord Elgin, în Anglia, la inceputul secolului al XIX-lea, iar astăzi ele se află în patrimoniul British Museum, unde sunt expuse.

Minune a arhitecturii

Un templu doric ce măsoară 69,5 metri lunguime şi 30,9 metri lăţime. Aceasta este cea mai simplă descriere, arhitectural vorbind, a Parthenonului. A fost construit din marmură Pentelica, iar în planul său au fost incluse o "cella" (în care se pare că era păstrată statuia zeiţei Atena), un  pronaos şi un "opisthodom" (tezaur). De jur-împrejurul edificiului se găseau coloane: câte opt pe laturile mici şi câte 17 pe cele mari, iar la cele două intrări au fost ridicate  alte şase coloane. Nimic complicat până aici, veţi spune, dar lucrurile se “complică” dacă te gândeşti la sculpturile ce conturau frumuseţea templului. Pe frontonul de răsărit, de exemplu, a fost sculptată legenda naşterii zeiţei Atena din capul lui Zeus, iar la apus a prins viaţă din marmură disputa dintre Atena şi Poseidon pentru stăpânirea Aticii. Scene înfăţişând lupta dintre iapiţi şi centauri, lupta atenienilor cu amazoanele, a zeilor cu titanii, scene reprezentând procesiunea panateneelor au completat tabloul culturii şi civilizaţiei Greciei Antice. Nu lipsesc imaginile cu bărbaţi călări, muzicieni, animale de sacrificiu sau cea a unui copil care întinde o haină unui vârstnic. Stilul doric este cel mai simplu şi mai sobru dintre suratele lui  - ionic şi corintic – şi totuşi sobrietatea şi simplitatea sunt îndulcite la Parthenon de migala şi bogăţia reprezentărilor în care ghiceşti frumuseţea de altădată.