M-am intors...dar plecasem?

Nimeni nu vrea niciodata sa se intoarca de tot. Sau poate ca da nu sunt sigura. Trebuie sa ne intoarcem de multe ori si sa ne uitam bine de fiecare data cand o facem. Asa enigmatic si dificil e asta de a ne intoarce. Ptr. ca a ne intoarce e motiv de bucurie si tristete in acelasi timp. Sa ne intoarcem e trist, ptr. ca avem senzatia de ciclu, de a nu avansa, de a stagna. Unul din mecanismele inconstientului este repetarea acelorlasi simptome, vise, iluzii...
Pe de alta parte, a ne intoarce este o noua oportunitate de a ne revedea, de a ne amesteca din nou, de a ne lasa inspirat de noi idei, de noi persoane. Atunci credem ca intotdeauna exista lucruri noi de spus, ca a ne intoarce e o modalitate de acumula realizari si experiente, de a vedea progresul...si ne recapatam credinta in miscarea rectilinie crezand ca locul unde ne intoarcem este static fata de noi care ne miscam, asa cum bine ne dam seama cand ne suim in tren de ex. Vedem cum orasul ramane si noi in schimb ne miscam. La fel se intampla de fiecare data cand ne intoarcem, ne simtim liberi fata de acel ceva la care ne intoarcem, ptr. ca noi suntem cei care venim si plecam, orasul fiind cel care ramane.
Dar cine se intoarce de multe ori stie foarte bine ca acest lucru nu este in intregime adevarat, ptr. ca in realitate, circumstantele fac parte din noi, asa ca orasul ne este aproape, lipit de ochii nostrii, incat miscarea, acea senzatie de a veni si pleca este doar aparenta. In realitate nu ne intoarcem nicaieri, ptr. ca niciodata nu am plecat de tot.
A ne intoarce este pur si simplu un mod diferit de a continua. Si totusi insistam sa ne intoarcem si sa credem in acea blestemata spirala care ne urca undeva cu pretul de a ne intoarce iar.