Limbajul semnelor

Limbajul mimico-gestual (sau limbajul semnelor) este un limbaj de exprimare și de gesturi naturale de configurare-spațiu și percepția vizuală prin care persoana surdo-mută poate stabili un canal de comunicare cu mediu social, indiferent dacă sunt persoane surde care știu limbajul sau cineva care cunoaște limbajul semnelor. În timp ce canal de comunicare pentru vorbire este vocal-auditiv, limbajul semnelor se transmite pe un canal gestual-vizual.Interpretii care folosesc limbajul semnelor lucreaza în reuniuni la care participa participanti hipoacuzici si realizeaza interpretarea din limba vorbita în limbajul semnelor si invers. Interpretul sta pe scaun sau în picioare într-un loc cât mai vizibil participantilor cu probleme de auz.
Desi numeroase gesturi si expresii se pot recunoaste universal dincolo de frontierele nationale sau culturale, nu exista un limbaj al semnelor unic si universal care sa fie înteles de toata lumea. De fapt, în lume exista peste 100 si dialecte ale semnelor.
Originea limbajului semnelor:
Deși limbajul semnelor este utilizat în prezent aproape exclusiv de persoanele surde, originea sa este la fel de veche ca cea a limbilor orale sau chiar mai veche în istoria apariției umanității, și a fost și încă mai este folosit de către comunitățile auzitoare.
În fapt, cele mai multe grupuri de amerindienii din regiunile din America de Nord, au folosit limbajul mimico-gestual pentru a se înțelege , vorbind limbaje diferite, cu fonologii foarte diferite. Limbajul a fost folosit chiar și după cuceririle europene.
Un alt caz, de asemenea, american, a fost pe insula Manhattan-ului, singură familie, în care un număr mare dintre membrii au fost surzi ca urmare a moștenirii unei gene dominante, și care comunică cu limbajul semnelor . Un caz similar a avut loc pe insula Martha's Vineyard la sud de statul Massachusetts, în cazul acesta, datorită numărului de angajați un surzi ca foloseau limbajul semnelor a fost, în general, la fel de folosit ca limbajul vocal, până la începutul secolului XX.
În ciuda acestui fapt, nu există referiri la aceste limbaje, înainte de secolul al șaptesprezece-lea. În anul 1620 Juan Pablo Bonet a publicat cartea Reducción de las letras y arte para enseñar a hablar a los mudos, astfel a fost primul tratat modern de fonetică și logopedie, în care și-a propus o metodă de educație orală pentru persoanele surde, utilizând un alfabet gestual pre-stabilit, răspândind în întreaga Europă și apoi în întreaga lume, manualul limbajului mimico-gestual, util pentru o mai bună comunicare cu surdo-muții.
Limbajul semnelor în Europa:
Nu există statistici privind numărul utilizatorilor limbajelor semnelor din Uniunea Europeană, însă sondajul Eurobarometru efectuat în 2001 arăta că 0,2% dintre respondenți cunoșteau un limbaj al semnelor. Dacă extrapolăm acest rezultat la nivel UE, ar însemna că există circa 900 000 de cetățeni care comunică prin limbajul semnelor. Este posibil însă ca aceste cifre să nu reflecte exact realitatea, datorită dimensiunilor mici ale eșantionului chestionat. Conform altor estimări, o persoană dintr-o mie folosește ca primă limbă un limbaj național al semnelor - aceasta ar însemna în jur de 500 000 de cetățeni europeni. Limbajul semnelor poate fi utilizat atât de persoanele surde (pentru care acest limbaj ar putea fi limba maternă), cât și de persoanele cu deficiențe de auz, de prietenii și rudele acestora și de alte persoane (pentru care acest limbaj constituie a doua sau a treia limbă).
Limbajul semnelor în România:
Nu există în momentul de față nici o statistică oficială cu privire la numărul de persoane care folosesc sau cunosc limbajul semnelor dar conform unor statistice ne-oficiale publicate de Asociația Națională a Surzilor din România în România există peste 30.000 de persoane surde, surde-mute și hipo-acuzice care știu și folosesc limbajul semnelor.
Singura instituție care se ocupă de limbajul semnelor (limbajul mimico-gestual) și care editează un dicționar este Asociația Națională a Surzilor din România.