Genocidul din Rwanda

Termenul Genocidul din Rwanda desemnează masacrarea a aproximativ 800 - 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Aceste crime au fost săvârșite într-o perioadă de 100 de zile (6 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu, împotriva etniei tutsi.Tabără de refugiaţi din Zair
Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.Rwanda este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația Rwandei de aproximativ 11 milioane de locuitori face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii Hutu, Tutsi și Twa, aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși ei reprezentând aproximativ 84% din populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi . Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții conflictul etnic dintre Hutu și Tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii Hutu și minoritarii Tutsi animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială . Etnia Tutsi a reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce Hutu erau agricultori . Coloniștii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două dându-le acestora slujbe mai bune și asigurându-le o educație mai avansată. Acțiunea din 1935 prin care autoritățile belgiene au introdus cărți de identitate care clasificau populația în Hutu, Tutsi și Twa nu a făcut decât să alimenteze conflictul etnic existent. După încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial Belgia a continuat să conducă Rwanda cu mandat din partea ONU, dar a renunțat la susținerea oferită etinicilor tutsi. În anii ce au urmat au avut loc o serie de conflicte ce culminează în 1959 cu uciderea de către etnici hutu a 20.000 de etnici tutsi și cu fuga din țară a altor câteva zeci de mii care se refugiază în statele vecine. Belgia intervine pentru a stopa conflictele și acordă Rwandei independeța în 1962. În 1973 puterea este preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care devine președinte și care încearcă o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara granițelor, refugiații tutsi formează Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame care în 1990 invadează Rwanda dând naștere unui război civil. Beneficiind de ajutorul Franței și a fostei republici Zair forțele guvernamentale reușesc să țină piept invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, în care niciuna dintre părți nu reușește o victorie clară, încep o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităților și pentru semnarea unui tratat de pace.

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

 ”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

Cinismul

Cinismul sau Școala cinică a fost o școală filosofică greacă întemeiată în secolul V î.Hr. de Antistene , un discipol al lui Socrate.
Termenul „cinism” provine de la numele locului de reuniune al discipolilor lui Antistene, gimnaziul Cynosargos. Numele, s-a mai interpretat ca fiind înrudit cu cuvântul grec κύων / kuôn, care semnifică „câine”, în amintirea lui Diogene, considerat un alt fondator al cinismului și căruia i se spunea „Câinele”, aluzie la modul său de a trăi.
Școala cinică, alături de școala cirenaică, de cea megarică și de cea eritreică sunt cunoscute sub numele de ‘’Micii Socratici’’. Aceste școli au fost formate de elevi ai lui Socrate și sunt strâns legate de problema sofistică.
Cinismul s-a distins printr-o manifestare care a sfidat orice convenție sau normă socială. Cinicul pledează pentru viața naturală, apropiată de animalitate și acuză normele sociale impuse convențional, prin urmare împotriva firii. Filosofii cinici erau preocupați de problemele etice. Considerau că scopul vieții este fericirea iar ea nu putea fi atinsă decât prin virtute. Cinismul antic implica o practică ascetică a virtuții.
Aristotel spune că părerea cinicilor era următoarea: nu se poate spune decât „un singur lucru despre un lucru”. Antistene susținea că unui lucru nu i se poate atribui nici un epitet, nu putem afirma propoziția „omul este bun” ci doar „omul este om” și „bunătatea este bună”. Concluzia lui Antistene este că există doar individualul senzorial și nu concepte generale. În Metafizica, Aristotel se referă la simplicitatea teoriei lui Antistene, teorie din care rezulta că aproape orice propoziție este adevărată iar definiția conceptului imposibilă.
Reprezentanții cinismului sunt: Antistene, Diogene, Crates, Hipparchia, Metrocle, Monimos și Onesicritos.
Școala cinică a avut o perioadă de înviorare în secolul I.
Astăzi, vorbim de cinic pentru a desemna un individ care disprețuiește conveniența și care afirmă principii imorale.
Afirmația este una absurdă, conceptul de "conveniență" îl anulează pe cel de "imoralitate", dacă ambele sunt în accepțiunea generală, a societății.

Pseudonim

Un pseudonim este un nume fictiv folosit de o persoană ca o alternativă la numele lui legal, (pe câtă vreme, alonim este numele unei alte persoane reale folosit de autorul unei opere de artă). Este cazul autorilor numiți ghostwriters, autorilor de parodii sau al scenariștilor care foloseau un nume-paravan, deoarece erau pe lista neagră a Hollywoodului în anii ’50, ’60 și ’70 ai secolului trecut.
În unele cazuri, pseudonimele au devenit numele legale ale persoanelor care le-au utilizat.
Când este utilizat de un autor, pseudonimul este numit și pseudonim literar (în limba engleză pen name, în limba franceză nom de plume).
Când este utilizat de un actor sau regizor se numește nume de scenă. Pseudonimele sunt folosite de autori pentru o mulțime de motive, cum ar fi dorința de a experimenta un nou gen fără riscul de a-și supăra cititorii fideli. Unii autori pot avea mai multe pseudonime, funcție de genul abordat. Folosirea unor astfel de pseudonime sunt în mod special obișnuite dacă noul gen este într-o oarecare măsură riscant, precum a fost cazul lui Pauline Réage, pseudonimul sub care o secretară de redacție, cu o reputație de pudică, a publicat Histoire d'O]], un roman erotic despre sadomasochism și sclavie sexuală.
Câteodată, un pseudonim este folosit pentru evitarea prezența în exces a numelui pe piață. Robert Heinlein a publicat de multe ori două sau trei schițe în același număr de revistă. Editorul a creat mai mulți autori fictivi fără ca autorii să-și dea seama de asta.
În alte cazuri, pseudonimul protejează pe cel care-l folosește de persecuții în cazul în care publică opinii nepopulare.
În cazul încoronării monarhilor, mulți prinți, la începutul domniei, își aleg un nume oficial care este folosit de atunci în acolo. Acest nume poate să difere de numele lui de botez. Uneori alege unul dintre numele de botez, (dacă are mai multe), alteori alege un nume total diferit de cele avute până la urcarea pe tron. Chiar dacă și când nu alege un alt nume, după încoronare, la nume i se adaugă un numeral ordinal. La fel se întâmplă și în cazul alegerii unui nou Papă. În tradiția monahală se alege un nou nume religios la călugărire.
Alegerea unui nume care deja există poate fi o simplă problemă de tradiție, sau este justificată de intenția de a onora un anumit predecesor, de dorința de a acentua legitimitatea ereditară a succesiunii, sau poate exprima un program sau o intenție.
Pseudonimele (în limba franceză noms de guerre) au fost adoptate de luptătorii din rezistență, teroriști și partizani din diferite motive: pentru a face cercetările poliției mai anevoioase, pentru a căuta și pentru a crea o aură de mister, pentru a proteja familiile de represaliile autorităților, etc.
Noms de guerre au fost adoptate deseori de recruții din Legiunea Străină Franceză ca un mijloc de a rupe legăturile cu trecutul. Pseudonimele folosite de membrii Rezistenței franceze au fost integrate în numele de familie după încheierea celui de-al doilea război mondial. De exemple, Jacques Delmas, alias Chaban, a devenit Jacques Chaban-Delmas.
În interiorul partidelor comuniste și a organizațiilor troțkiste, pseudonimele erau cunoscute ca nume de partid. Aceasta a fost o măsură de prevedere, deoarece revoluționarii erau persecutați de oficialitățile statului, iar în cazul troțkiștilor, de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Lilith

Conform legendei Cabala, Dumnezeu ar fi creat pe Adam și pe Lilith din țărână ("Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut" - Genesa 1:27). După această părere neverificată biblic Eva ar fi venit după plecarea lui Lilith, aceasta fiind creată din coasta lui Adam ("Și omul a zis: <<Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi -femeie-, pentru că a fost luată din om.>>" - Genesa 2:23). Se întelege foarte ușor din această interpretare a Genezei că înainte de Eva a fost Lilith. Deoarece Eva este prezența substanțială a femeii în Rai, Lilith trebuia să fie îndepărtată din cadru înainte de sosirea acesteia. Lilith nu apare în Biblie; poate datorită prejudiciului adus de către autorii patriarhi care au modificat scrierile de-a lungul timpului. Lilith și Adam se iubeau foarte mult, dar când făceau dragoste, Lilith nu dorea să stea pe jos, cerând egalitate între sexe, intrând în conflict cu Adam. În urma conflictului, Lilith pleacă; o altă versiune spune că pronunțând în mod nepermis numele lui Dumnezeu YHWH (cu pronunție azi nesigură), este izgonită din Eden. Îl ia pe Șarpe (Diavolul) ca soț, răzbunându-se mai târziu pe Adam, făcându-l să ia fructul interzis.
Până în secolul optsprezece, în multe culturi ale lumii era comună practica folosirii amuletelor împotriva lui Lilith.
Aceste amulete se așezau deseori în cele patru colțuri ale camerei în care dormeau nou-născuții și aveau menirea să- i apere pe aceștia și pe mamele lor. Uneori se trasa un cerc magic în jurul patului nou-născutului, cerc pe care se scriau numele a trei îngeri însoțite de cuvintele : ” Alungată să fie Lilith ” sau ” Ferește acest copil de tot răul.
Dacă un copil râdea în somn, era semn că Lilith se afla în preajmă. Se credea că un bobârnac ușor pe nasul copilului făcea ca Lillith să dispară. Lilith este un demon feminin al nopții, prințesă a Iadului, care se presupune că zbura în căutarea pruncilor pentru a-i răpi sau strangula. În mitologia evreilor, se spune că Lillith a fost prima soție a lui Adam.
O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Lilith ca frați gemeni. Lilith a cerut să fie egală cu Adam, însă încercările sale au eșuat, ea părăsindu-l în final pe Adam. În mitologia musulmană se spune că după ce l-a părăsit pe Adam, Lilith s-a împerecheat cu Satan.
Altă versiune o prezintă pe Lilith că fiind prima soție a lui Adam, înainte de Eva. Adam s-a căsătorit cu ea pentru că obosise să se acupleze cu animalele (zoofilie). El a încercat să o determine pe Lilith să stea sub el în timpul actului sexual, însă aceasta a refuzat, nesatisfăcându-i nevoia de dominație. L-a blestemat pe Adam și l-a părăsit, îndreptându-se către casa ei de lângă Marea Roșie. Adam s-a plâns lui Dumnezeu, care a trimis trei îngeri, pe Sanvi, Sansanvi și Semangelaf, pentru a o aduce pe Lilith înapoi în Eden, însă aceasta i-a sfidat pe cei trei îngeri, blestemandu-i. Cât timp a petrecut la Marea Roșie, Lilith devenise amanta demonilor, făcând câte 100 de copii în fiecare zi. Cei trei îngeri spuneau că Dumnezeu îi va lua toți acești copii dacă nu se va reîntoarce la Adam. Din nou Lilith a refuzat, fiind pedepsită ca atare.
Acesta a fost momentul în care Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte și supusă, exact opusul lui Lilith.
Se mai spune că atracția malefică lui Lilith față de copiii nou-născuți vine de la faptul că proprii săi copii făcuți cu demonii au fost luați de către Dumnezeu în urma refuzului său de a se reîntoarce la Adam. Cei trei îngeri trimiși au forțat-o pe Lilith să jure că ori de câte ori va întâlni numele sau chipurile lor pe amulete, va renunța la a face rău celor care le poartă.
Se fac speculații pe seama faptului că s-ar putea să existe o legătură între Lillith și Lenith, o divinitate a etruscilor, ce nu avea chip și aștepta la poarta Lumii de Dincolo împreună cu Hecate și Persephona, pentru a primi sufletele celor morți.
Lilith a mai fost asemănată cu figuri mitologice și legendare cum ar fi Regina din Saba sau Elena din Troia.
De asemenea, în Europa medievală, Lilith a fost descrisă că soție, amantă sau bunică lui Satan.

Andrei Mureșanu

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 24 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului

La 5 noiembrie 2001, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis ca la 6 noiembrie să se marcheze Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timpul războaielor și conflictelor armate (Rezoluția 56/4). Scopul acestei zile este să atragă atenția asupra daunelor aduse mediului (ecosistemelor) și resurselor naturale în perioadele de conflict armat, dar și asupra efectelor negative care se mențin mult timp după terminarea unui război, afectând mai multe generații.
În mod tradițional, în perioadele de război sau în timpul conflictelor, izbânda se măsura în funcție de numărul de victime și de nivelul distrugerii orașelor și a mijloacelor de trai. ONU a apreciat că trebuie luate în considerare și problemele de mediu, care anterior nu erau făcute publice, dar reprezentau efecte grave. Între acestea sunt incluse rezervele de apă poluate, culturile și pădurile incendiate sau distruse, solul otrăvit sau animalele ucise, toate aceste acte fiind săvârșite în numele câștigării unui avantaj militar.
Începând cu 1995, ONU a efectuat studii postconflict și a furnizat asistență tehnică pentru mai mult de 20 de țări, care s-au confruntat cu riscuri de mediu provocate de cauze violente.
Programul ONU pentru Mediu (UNEP) a constatat că, în ultimii 60 de ani, cel puțin 40% din toate conflictele interne au avut legătură cu exploatarea resurselor naturale, fie resurse cu valoare mare, precum diamante, aur, petrol, sau resurse insuficiente, cum ar fi solul fertil sau apa. Potrivit evoluțiilor analizate, conflictele în care au fost implicate resurse naturale au șanse duble să izbucnească din nou în viitor.
ONU acordă o importanță crescută asigurării că măsurile de mediu fac parte din strategiile de prevenire a conflictului, menținere sau consolidare a păcii.
''Trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la dispoziție, de la dialog și mediere până la diplomația preventivă, pentru a opri exploatarea resurselor naturale din alimentarea și finanțarea conflictul armat, respectiv destabilizarea fundațiilor fragile de pace'', a declarat secretarul general al ONU, Ban Ki-moon.

Ziua Mondiala a Ştiintei pentru Pace şi Dezvoltare

“Ziua Mondiala a Ştiintei pentru Pace şi Dezvoltare”, proclamata în 2001 de către cea de-a 31-a Conferinţă generală a UNESCO şi marcată anual pe 10 noiembrie, are drept scop primordial construirea unei punţi de legătură între ştiinţă şi societate, dar şi asigurarea unei informări mai ample a publicului larg asupra importanţei ştiinţei.
Aceasta prilejuieşte an de an marcarea prin diverse evenimente a perspectivelor deschise de către ştiinţă, etalarea laturii preponderent umane a acesteia, implicarea activă a tinerilor în fluxul unei cariere ştiinţifice, un alt obiectiv declarat al acestor manifestări fiind acela de a face din ştiinţă o parte integrantă a culturii mondiale.

Iar pentru acei atinşi de această „magie raţionalistă”,pentru cei prinşi asemenea unor copii în mrejele fabulosului ce se produce în laboratorul eternului proces de creaţie vă urăm în zi de sărbătoare:să aveţi plenitudinea unor momente de graţie infinite, care să ia conturul realităţii şi să aducă nu doar roadele recunoaşterii, dar şi ale gratitudinii pentru dăruirea în numele Ştiinţei.Pentru acei patrioţi- oamenii de ştiinţă,care zi de zi mişcă carul pentru bineleşi gloria milenară a colţişorului nostru de rai,
pentru acei deschizători de drumuri, descoperitori de enigme, făuritori ai viitorului: fiţi cinstiţi, apreciaţi şi mereu aşa neastâmpăraţi, căci graţie celor din urmă a fost fertilizată cunoaşterea.

Toamna

Toamna este unul din cele patru anotimpuri ale climei temperate. Este anotimpul care face legătura între vară și iarnă. În emisfera nordică toamna începe în jurul lunilor august/septembrie pe când în emisfera sudică începutul toamnei este considerat în jurul lunii martie. În această perioadă frunzele foioaselor încep să cadă. Acestea se îngălbenesc, treptat capătă o culoare roșiatică sau brună după care cad. De aceea, în America de Nord toamna este numită și fall însemnând cădere. Este anotimpul în care zilele devin din ce în ce mai scurte și mai răcoroase, nopțile devin din ce în ce mai lungi și mai friguroase iar în unele țări precipitațiile tind să crească treptat. Astronomic, unele țări vestice consideră că toamna începe cu echinocțiul de toamnă (23 septembrie) în emisfera nordică și echinocțiul de primăvară (21 martie) în emisfera sudică, terminându-se în emisfera nordică în ziua solstițiului de iarnă (21 decembrie) respectiv în ziua solstițiului de vară (21 iunie). În astronomia chineză echinocțiul de toamnă marchează mijlocul toamnei, aceasta începând în jurul sărbătorii Liqiu (în jurul zilei de 7 august). Pe de altă parte, meteorologii asimilează lunile martie, aprile, mai (în emisfera sudică) respectiv lunile septembrie, octombrie, noiembrie (în emisfera nordică) cu toamna deoarece pe perioada acestui anotimp perioada de lumină este vizibil din ce în ce mai mică. În unele țări, ca Statele Unite ale Americii dar și România toamna este considerată începutul anului școlar. Starea sufletească ce se desprinde din sărbătorile tomnatice este bucuria pentru fructele pământului amestecată cu melancolia pentru vremea mohorâtă. Toamna în poezie a fost des asociată cu melancolia. Posibilitățile verii au dispărut, iar răcoarea toamnei este la orizont. Cerul devine gri și posomorât. Rainer Maria Rilke, un poet de limba germană și-a exprimat aceste sentimente în cele mai cunoscute poeme ale lui, Herbsttag (Zi de toamnă), din care unele versuri spun: Deoarece nu există nicio traducere oficială, o traducere oarecare ar fi: În special în Statele Unite toamna este asociată cu “anotimpul Halloween-ului”, cu o campanie de market foarte răspândită care îl promovează. Televiziunea, filmele, cărțile, costumele, decorațiunile interioare și industriile de confecții folosesc această perioadă pentru a-și promova produsele. Promoțiile încep cu primele zile ale lunii septembrie și se încheie cu ziua de 31 octombrie, deoarece motivele lor își pierd rapid forța după această perioadă.

Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

Cand are prea multa libertate, omul, in loc sa zboare isi leaga aripile, iar cand nu are libertate, zboara in cercul lui limitat inchipuindu-si ca atinge infinitul.

Dormim in paturi separate...dar eu sunt sigura ca vedem acelasi rasarit. 

Omul este ceea ce isi aminteste despre sine, dar, in acelasi timp este si idealul spre care tinde.

Câteva pagini din Scott Fitzgerald si parcã totul e... altfel. Prinzi curaj sã deschizi porti. La început totul este frumos. Suntem îndrãgostiti pentru cã nu ne cunoastem. Dacã am sti ce urmeazã dupã aceea, am trage cât mai mult de îndrãgosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sã punem întrebãri si sã asteptãm rãspunsuri, am alerga beti, îmbãtati de noi însine fãrã nevoia de luciditate si adevãr. Noi vrem însã cu orice pret sã terminãm cât mai repede cu misterul, crezând cã dupã aceea, în baia de lapte ce urmeazã, descoperim eternitatea. Si când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârsitul. Cãci oamenii nu au curajul sã se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Îsi ascund cicatricile, rãnile, slãbiciunile, defectele, pãrtile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.

Dacã mã înseli, vreau sã stiu. N-as alege sã mã minti. As alege sã stiu cã nu te-ai multumit cu ceea ce ai. Nu te-as putea ierta imediat. Orgoliul m-ar împinge sã mã rãzbun, sã te rãnesc. Dar dacã ce e în suflet depãseste orgoliul, revin la tine curând. Nu te controlez. Poti foarte usor când te întreb cine e la telefon sã îmi spui „Dan“ în loc de „Dana“. Cât eu sunt la dus, tu poti sã vorbesti cu ea linistit si sã îi spui „noapte bunã“. Cât eu mã uit la un film, tu poti sã stai pe mail sau pe messenger si sã trimiti mesaje de amor. Nu am de ce sã fiu spionul tãu. Dacã alegi sã minti, te minti în primul rând pe tine. Nu vãd de ce nu mi-ai spune direct: vreau sã trãiesc asta. Ce as putea eu sã-ti fac? Sã te opresc? Cum? Dacã vrei cu adevãrat sã trãiesti ceva, trãiesti si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Dacã vrei sã te opresti, o faci tot pentru cã vrei tu, pentru cã alegi sã nu mã rãnesti, sã nu aduci între noi o durere meschinã, inevitabilã, umanã si pentru cã voiajul nostru este mai puternic decât satisfactia unei croaziere temporare.

Ispita este la fiecare pas. Nu trebuie sã o cauti, trebuie doar sã deschizi ochii, sufletul, picioarele, slitul, curul, gura, portofelul, spatele... depinde de fiecare în parte. Eu ispitei vreau sã-i deschid timpul, sã se manifeste, sã mã provoace, sã mã iau la trântã cu ea oi sã îi rezist. Ispita apare pentru a ne învãta sã îi facem fatã.

Cât de usor poti sã-ti vinzi sufletul... atât cât deschizi un robinet sau cât lasi sã se rostogoleascã pe asfalt un zâmbet, atât cât îti înfigi tocul de la cizmã într-o pâine caldã sau cât îti legi o brãtarã de iederã pe chip. Stãm sã ne gândim minute întregi cu ce sã ne îmbrãcãm dimineata, ce cuvinte sã folosim într-o conversatie, cu ce mascã sã defilãm în functie de context, dar oare de ce nu acordãm tot atât de mult timp unui pãrinte care ne asteaptã zile întregi si ne poartã dorul în suflet si nu ne cere sã venim sã-l vedem, sau unui copil care arde sã ne strângã în brate si noi nu suntem în acel moment acolo. Câti fluturi ucidem în tot ce facem inutil?

Oamenilor nu le este fricã de pãcat, le este fricã de consecinta pãcatului, pentru cã oamenii nu trãiesc concretul, trãiesc proiectia concretului, nu cred în viata de aici, cred în viata de apoi. Pentru cã oamenii sunt lasi. Pãcat este tot ceea ce roade constiinta.

Noi doi nu suntem despãrtiti decât fizic. As pune pariu cu tine acum cã dacã ne-am întâlni, ar fi ca si când ne-am fi tinut în brate ieri. Între noi doi nu existã timp.

Robert Mickelsen

Dacă vă imaginaţi că pentru a realiza veritabile opere de artă este absolut necesar să urmaţi studiile unei universităţi de profil, Robert Mickelsen reprezinta poate, cel mai elocvent exemplu că această ipoteză e falsă.

Robert are 62 de ani şi nu a luat în viaţa lui lecţii de sculptură, pictură sau arhirectură, sau cel puţin, nu în sensul propriu al expresiei, ci a deprins arta modelării în sticlă, vârându-şi nasul, înca de tânăr, în plin meşteşug, într-un atelier tradiţional de sticlărie.

La începuturile carierei sale artistice, şi-a vândut lucrările, la târg, din tarabă în tarabă, dar pe masură ce îndemânarea sa prindea tot mai multă siguranţă, piese din ce în ce mai spectaculoase au început să-i fie expuse în galerii de artă dedicate.

Astăzi, Robert Mickelsen este un artist care se bucură de un enorm respect în domeniul sticlăriei, deţine o colecţie impresionantă de opere de artă pe care le-a realizat după tehnici de lucru perfecţionate de el însuşi şi a publicat numeroase articole de specialitate, despre metodele de prelucrare a sticlei.

Iată aşadar, ce vroia să spună Victor Hugo, când afirma că „arta este o imensă deschidere spre tot ceea ce este posibil”.

http://www.mickelsenstudios.com/contents.html 

Seasons in the sun

Melodia este o adaptare dupa "Le Moribond" scrisa de belgianul Jacques Brel in 1961.

Melodia lui Brel a fost tradusa in limba engleza de cantautorul Rod McKuen. McKuen si-a intitulat melodia Seasons in the sun, iar aceasta versiune a fost inregistrata pentru prima data de catre Bob Shane de la "Kingston Trio" in 1963, dar nu a avut succes la public. The Beach Boys au inregistrat si ei melodia, dar nu a fost niciodata lansata.

Tery Jacks, care a participat la inregistrarea grupului Boys Beach, si care de fapt a prezentat piesa grupului, a rescris o parte din versuri. Versiunea lui va deveni un hit international. In versurile initiale, McKuen pastrase monologul muribundului care se adreseaza sotiei sale infidele, insa Jacks a preferat sa schimbe o parte din versuri si sa se adreseze unei prietene. Melodia a fost reluata si de multi alti artisti renumiti, printre care Nirvana, Bad Religion sau Nana Mouskouri. Westlife au readus in atentia publicului pe albumul lor de debut (1999), cand a ajuns pe locul 1 in UK Singles Chart.

https://www.youtube.com/watch?v=-tPcc1ftj8E#t=29

Thomas Wightman

Un proiect interesat din punct de vedere al ideii ce a stat la baza creării sale, cât şi ca aspect, este cel al designerului grafic Thomas Wightman, absolvent al Napier University din Edinburgh. El s-a gândit să ne aducă în atenţie problema unor tulburări de personalitate şi de panică care afectează un număr destul de mare de persoane, în încercarea de a-i determina pe cei care suferă de comportament obsesiv-compulsiv sau atacuri de panică să-şi recunoască problema şi să înţeleagă că există azi metode de tratament care să-i ajute să ducă o viaţă cât mai normală, lipsită de obsesii şi anxietate.

O iniţiativă foarte bună în lumea aceasta a noastră plină de stres şi angoase, în care depresia îşi face tot mai mult simţită prezenţa şi în care evenimente şi realităţi neplăcute afectează psihicul şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Şi ce alt mod mai bun există pentru a trage un semnal de alarmă şi a oferi chiar terapie decât arta?

Thomas s-a oprit asupra cărţilor ca material de lucru, considerând că sunt cele mai apropiate de ceea ce vrea el să exprime. De multe ori, cei care suferă de tulburări de personalitate sau au anumite dependenţe încearcă să ascundă acest lucru de familie sau prieteni; viaţa lor e o întreagă poveste, dar ascunsă, precum cea dintre coperte. Însă odată deschisă cartea, ies la suprafaţă toate emoţiile, trăirile, obsesiile şi compulsiile ce se amestecă într-un haos ameţitor.

Drowning from Obsession e numită prima sculptură din cadrul proiectului şi e reprezentarea artistică a ceea ce experimentează cineva care are atacuri de panică, de la frica intensă la dificultăţi în respiraţie şi sentimentul de pierdere a controlului, iar metafora vizuală folosită e un vapor ce pare a se scufunda într-un vârtej de apă. Dar, aşa cum spuneam, Thomas ne aminteşte că există vindecare şi, în plan artistic, foloseşte o ancoră aflată la capătul unei frânghii de cuvinte – poate cele spuse într-o şedinţă de psihoterapie.

Cea de-a doua carte sculptată, Plagued by Doubt, pare că a fost uitată într-un colţ şi a devenit un cuib de molii care o rod încet-încet, distrugând-o. E un simbol pentru tulburările de personalitate netratate sau încă nedescoperite care îşi fac loc zi de zi în mintea celor pe care îi chinuie.

Aceeaşi idee a chinurilor prin care trece cineva care nu se poate abţine de la a executa anumite ritualuri zilnice, care simte nevoia de a controla de câteva ori la rând acelaşi lucru şi de a păstra o anume ordine e redată şi în sculptura numită Derailing my train of thought. Toate aceste compulsii nu fac decât să dea peste cap întreaga activitate de peste zi, scoţând persoana de pe făgaşul normal, asemenea unui tren ieşit de pe şine.

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=549237278538627&id=487206428075046 

Once Upon a Time in America

´A fost odată în America´ ( 1984 ) este un film epic - ultimul al regizorului italian Sergio Leone, avându-i pe Robert De Niro și James Woods în rolurile principale .
Filmul prezintă dintr-o perspectivă epică teme majore legate de prietenie, amintiri, violență și trădare, văzute din perspectiva personajului principal, Noodles. Filmul este renumit deja în istoria cinematografiei, pentru complexa elaborare, pentru nivelul amplu de abordare, dar și de detaliu, al celor trei perioade în care se desfășoară acțiunea și pentru narațiunea sa intrinsecă, expozitivă, neipocrită, sinceră și deschisă.

The Pianist ( 2002 )

Pianistul este un film biografic dramatic de război din 2002 care a fost regizat de Roman Polanski, după un scenariu de Ronald Harwood cu Adrien Brody ca Władysław Szpilman. Este o adaptare după memoriile muzicianului polono-evreu Władysław Szpilman. Filmul este o coproducție Polonia, Franța, Germania și Marea Britanie.
Pianistul a avut numeroase laude și a primit mai multe premii și nominalizări. La ediția 75-a a premiilor Oscar, Pianistul a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (Polanski), cel mai bun scenariu adaptat (Ronald Harwood) și cel mai bun actor (Brody), fiind nominalizat la alte patru premii printre care și Premiul Oscar pentru cel mai bun film.
Filmul a primit Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes din 2002,[2] Premiul BAFTA pentru cel mai bun film, Premiul BAFTA pentru cel mai bun regizor în 2003. A mai câștigat șapte premii franceze Césars inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun actor (pentru Brody).

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

cam asa ceva...

"Râd cu poftă sau plâng cu sughițuri, vorbesc mult sau tac mâlc. Nu pot fi altfel decât la extreme.
Mă afectează orice nimic și simt nevoia stupidă de a mă explica.
Regret sau îmi pare rău pentru cuvinte pe care le-am aruncat la nervi sau pentru șanse pe care le-am ratat.
Atunci când mă înfurii am tendința să ridic vocea sau să întorc spatele.
Nu întorc și celălalt obraz pentru că doare destul de rău lovitura unuia singur.
Sufăr de boala numită bun simț și umblu cu ea prin lume sperând să o mai ia și alții.
Îmi place să am spațiul meu. Sunt zile în care mă bucură și îmi face bine singurătatea camerei mele. Atât.
Iubesc să interacționez cu oamenii, să le vorbesc, să îi ascult și întind mâna oricui are nevoie de ajutor.
Nu-mi plac oamenii care vorbesc fără să fie întrebați și spun numai inepții, și nu-mi plac nici oamenii prea plini de ei, drept pentru care evit să stau la discuții cu ei mai mult decât e cazul.
Am încercat de prea multe ori să adopt atitudinea numită "indiferență" - m-am lăsat păgubașă întrucât nu mi-a ieșit niciodată. Îmi pasă fir-ar să fie!
Sunt o persoană credincioasă, dar nu vorbesc despre Dumnezeu în fiecare zi.
Îmi dăruiesc inima oamenilor și nu o dată mi s-a întâmplat să primesc bucăți ciopârțite înapoi. Am continuat totuși să cred, să sper și să iubesc.
Îmi plac lucrurile simple pentru că am tendința să le complic. Dacă ar fi deja complicate nu știu cum aș scoate-o la capăt până la urmă.
Am mințit. Și din comoditate, și din lașitate. Deși sunt o persoană sinceră, au existat lucruri pe care le-am gândit și nu le-am spus sau dacă le-am spus le-am îmbrăcat într-o haină mai frumoasă. Nu mă mândresc cu asta.
Sunt momente când mă ia gura pe dinainte, lipsindu-mi complet diplomația. Gândesc cu voce tare, uitând că oamenii pot folosi toate aceste gânduri împotriva mea.
Am greșit deseori, ba chiar am făcut aceeași greșeală și a doua oară. Și ce dacă! Din prostie, naivitate sau orice altceva am dreptul să greșesc de câte ori se poate greși ca să învăț ce trebuie.

Sunt un om cu multe defecte. Nu am pretins niciodată că nu le-aș avea, dimpotrivă, mi le-am subliniat de multe ori. Bucată cu bucată am alcătuit un întreg.
Acel întreg sunt EU și nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară.
Știu cine sunt și ce pot, chiar dacă nu știu întotdeauna ce vreau.
Sunt... eu."

© Iustina Ţalea

Intersexualitatea

Intersexualitatea este o anomalie caracterizata prin prezenta, la acelasi individ, a tesutului ovarian si a tesutului testicular. Intersexualitatea este o afectiune congenitala exceptionala consecutiva unei anomalii a embriogenezei. Aceasta definitie grupeaza subiectii al caror aspect exterior poate fi foarte diferit: pur feminin, ambiguu sau pur masculin.
Atitudinea terapeutica da mai intai de toate posibilitatea de a alege, de acord cu parintii, sexul cel mai bine adaptat pentru fiecare caz, dupa aspectul fizic exterior si starea organelor interne. Daca diagnosticul nu a putut fi stabilit la nastere se ia in calcul educatia pe care copilul in cauza a primit-o deja. In continuare, este vorba de consolidarea sexului ales prin ablatie chirurgicala a organelor neadecvate si prin aport de hormoni daca acesta este necesar.
(...prin urmare... ) Orientarea sexuală se referă la sexul persoanelor care sunt în centrul dorințelor, fanteziilor și simțurilor erotice sau amoroase ale unui om, sexul față de care o persoană este "orientată". Termenii alternativi preferință sexuală sau înclinație sexuală au înțelesuri similare în majoritatea contextelor discursive.
În general, o persoană poate fi identificată ca heterosexuală (atracție principală față de persoane de sexul opus), homosexuală (atracție principală față de persoanele de același sex), bisexuală (atracție față de ambele sexe) sau asexuală (nu are atracție sexuală față de nici un sex). Există de asemenea alte încadrări, precum transsexualitatea, pansexualitatea și intersexualitatea.
Clasificarea persoanelor într-una din grupurile de mai sus este controversată, fiindcă studiile stiințifice arată că sexualitatea este foarte complexă și diferite grade de atracție sau identificare cu diverse orientări sexuale.
În publicațiile Sexual Behavior in the Human Male (1948) și Sexual Behavior in the Human Female, ambele de Alfred C. Kinsey, au fost prezentate rezultatele unei ample cercetări socio-medicale în care subiecții au fost evaluați pe baza comportamentului sexual și a altor parametrii. Această cercetare a condus la apariția celebrei scări Kinsey, ce se întinde între "complet heterosexual" și "complex homosexual". Kinsey a raportat că majoritatea persoanelor au apărut a fi "bisexuale", în sensul în care au manifestat în cursul vieții atracție față de ambele sexe, deși un sex era de preferat. În publicațiile de mai sus, între 5-10% din cei intervievați s-au considerat complet heterosexuali sau complex homosexuali. Foarte puțini s-au considerat complex bisexuali - adică, cu o atracție egală față de ambele sexe. Bazându-se pe aceste rezultate, Kinsey a ajuns la concluzia că nu există două orientări sexuale distinctive, de fapt existând doar un continuum între heterosexualitate și homosexualitate, cu bisexualitatea perfectă la mijloc, în care se încadrează majoritatea populației umane, la diferite niveluri, cu excepția celor asexuali, care formează un procentaj foarte redus din populația totală mondială. Acest continuum este suportul statistic al scării Kinsey.
Studiile moderne arată că majoritatea persoanelor din lume se consideră heterosexuale - adică, sunt plasate pe scara orientării sexuale între bisexualitate totală și heterosexualitate totală. Trebuie menționat, totuși, că foarte puțini din aceștia au preferințe sau dorințe sexuale-amoroase exclusiv pentru persoanele de sexul opus. Numărul celor care sunt plasați între bisexualitate totală și homosexualitate totală - deci, au atracție principală față de indivizi de același sex - este între 2,8% și 9% din bărbați și 1-5% dintre femei în Statele Unite ale Americii, cu nivele similare observate la nivel mondial. Numărul persoanelor care se identifică drept homosexuali este mai mare în mediile urbane decât în cele rurale. Ca și în cazul heterosexualității, foarte puține din persoanele identificate ca homosexuali au preferințe sexuale exclusiv față de același sex.

La Vita e bella (1997)

Filmul este o fabula in stil chaplinian despre puterea imaginatiei de a se impotrivi crudelor realitati din Europa in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
In centrul povestii se afla Guido (Roberto Benigni) - un personaj incantator, caracterizat printr-o inocenta copilareasca si nutrind un mare vis: acela de a deschide o librarie proprie. Este anul 1939. Guido a venit in Arezzo, un orasel din Toscana, impreuna cu prietenul sau, poetul Feruccio (Sergio Bustric), ignorand antisemitismul manifestat cu din ce in ce mai multa violenta de catre guvernul fascist.
Guido se indragosteste de Dora, o tanara si frumoasa profesoara (Nicoletta Braschi, actrita preferata a lui Benigni). Din pacate, Dora, pe care el o numeste "Printesa", este logodita cu un oficial fascist din localitate. Dar Guido nu se lasa impresionat si, in felul sau amuzant, reuseste sa o cucereasca pe aleasa inimii lui si sa o determine sa il urmeze.
Dupa sapte ani, ii gasim pe Guido si Dora casatoriti si cu un fiu, Giosue (Giorgio Cantarini). In sfarsit, Guido a reusit sa-si deschida libraria mult visata. Din pacate, antisemitismul a atins in Italia cote maxime si, intr-o zi, Guido si fiul sau sunt ridicati de catre fortele de ordine si internati intr-un lagar de concentrare. Pentru a ramane alaturi de cei dragi, Dora cere sa mearga si ea in lagar.
De acum incolo unicul scop al lui Guido este sa-si salveze fiul si, mai ales, sa salveze inocenta acestuia,deorece nu vrea sa ajunga precum este el.

Rechinul cap-de-ciocan

Rechinul cap-de-ciocan este probabil cea mai bine delimitata dintre toate speciile de rechini, putând fi identificat cu usurinta dupa capul în forma de ciocan. În lume exista aproximativ 10 specii diferite de rechin cap-de-ciocan. Unele ajung la peste 6 metri lungime si este un lucru stiut ca ataca omul. Rechinul lucios cu cap-de-ciocan este una dintre cele mai comune specii. De obicei, apare în numar mare în apele putin adânci. Nu se stie foarte exact de ce capul acestei specii a evoluat în aceasta forma ciudata. Exista biologi care cred ca reprezinta un avantaj senzorial pentru identificarea prazii, în timp ce altii considera ca îi ajuta sa pluteasca mai bine. Înotatoarele rechinului cap-de-ciocan sunt apreciate în mod deosebit ca o delicatesa gastronomica în estul Asiei, desi acum pescuitul acestor specii este interzis în multe tari.
Dimensiuni maxime: 5,5 metri / 400 kg.
Aria de raspândire: În apele temperate din întreaga lume, din sudul Canadei pâna în Chile si Noua Zeelanda.
Se hraneste cu: peste, crustacee si cefalopode.
Reproducerea: Vivipar. Produce între 20 si 40 pui.

Nicolae Teclu

Nicolae Teclu (n. 18 octombrie 1839, Brașov - d. 26 iulie 1916, Viena, Austria) a fost un chimist român, care a dat numele tipului de arzător (bec), Arzător Teclu. A studiat ingineria și arhitectura, iar apoi chimia, și-a continuat cariera devenind profesor de chimie generală și chimie analitică la Viena. A avut deasemenea o contribuție susbstanțială la dezvoltarea chimiei mondiale. Membru titular (din 1879) al Academiei Române.
S-a născut în 1839, la Brașov, urmând ca studiile liceale să le urmeze tot aici. În ciuda acestor fapte, studiile în chimie efectuate până la nașterea acestuia erau încă puține. Mai târziu, acesta devine profesor de chimie la Colegiul Național ''Andrei Șaguna'' din Brașov. În 1890 obține brevet pentru realizarea invenției sale, arzătorul cu mecanism de reglare a raportului dintre aer și gaz. "Becul" său produce o flacără mai fierbinte decât Becul Bunsen și deci este superior acestuia[necesită citare]. Folosirea acestui tip de arzător este răspândită în România, dar și în întreaga lume.
Domeniile care au fost studiate de el includ:
Studii de rezistență a hârtiei și a fibrelor lemnoase
Pigmenți minerali
Uleiuri utilizate în pictură
Combustia gazelor
Tot lui îi aparțin o serie de aparate de laborator păstrate în prezent la Universitatea din București. Cele mai importante sunt aparatul pentru detectarea metanului și un altul pentru prepararea ozonului.A analizat chimia unui meteorit găsit în 1870 la Goalpara, India.
Nicolae Teclu rămâne unul dintre primii chimiști români care s-au făcut cunoscuți și sunt recunoscuți la nivel internațional. În plus, o mare parte din școlile sau liceele cu profil de chimie din România poartă numele acestuia. Unul dintre acestea este Liceul de chimie ''Nicolae Teclu'' din Copșa Mică, Județul Sibiu.

Un miracol românesc

"Ca estet al muzicii, Zamfir a ales lemnul de bambus pentru a fabrica tuburile. Apoi le acordează introducând câteva picături de ceară de fagure de albine înăuntrul lor. Sunetul devine astfel unic, fermecând şi emoţionând. Coeziunea om-instrument este astfel totală, vraja poate să coboare!"

(Fragment din cartea "Un miracol românesc - Gheorghe Zamfir" 

https://www.youtube.com/watch?v=MbVfBk9GdhY

Unfaithful ( 2002 )

Infidelitate este un film american produs în anul 2002 sub regia lui Adrian Lyne. Este o reluare într-o nouă versiune a filmului francez "La femme infidèle" turnat în anii 1969 și 2002 sub regia lui Claude Chabrol.
În centrul acțiunii se află o familie din New York, Connie Sumner și soțul ei Edward care trăiesc împreună cu fiul lor Charlie, o viață fericită. Într-o zi Connie Sumner este surprinsă în oraș de o furtună, cu această ocazie ea face cunoștință cu tânărul vânzător Paul Martel. Acesta o învită acasă și îi recomandă câteva cărți, Connie este fascinată de Paul, însă se grăbește să plece acasă. Peste câteva zile însă nu poate rezista ispitei de a-l vizita din nou pe tânărul Paul, între ei se înfiripă o iubire care se finalizează cu o relație erotică. De aici înainte tot mai frecvent sub diferite pretexte Connie părăsește casa pentru a se întâlni cu Paul. Soțul ei Edward devine bănuitor și angajează un detectiv care îi prezintă câteva fotografii compromițătoare cu Connie și Paul. În final Edward se întâlnește cu amantul soției sale, pe Paul îl irită ușurința și frivolitatea cu care Paul povestește soțului escapadele sale cu soția acestuia. Punctul culminant este atins însă când soțul obsearvă pe masa lui Paul cadoul făcut de el soției sale. Pierzându-și cumpătul îl ucide pe Paul, fiind însă împiedicat de soția lui de a se preda poliției și care-i propune să părăsească împreună țara.

Reintoarcere in minunata lume noua

"Principiile care stau la baza propagandei sunt extrem de simple: se identifica o nevoie comuna, o teama sau anxietate fara cauza dar foarte raspandita, se gaseste un mod prin care acestea se pot relationa cu produsul de vanzare, apoi se construieste un liant din cuvinte si simboluri prin care clientul sa treaca de la informatie la vis compensatoriu si de la vis la iluzia ca acel produs, odata cumparat, ii va indeplini visul. Se vinde speranta.

Nu mai cumparam portocale, cumparam vitalitate. Nu mai cumparam doar un automobil, cumparam de fapt prestigiu. Valabil si pentru restul. Daca e sa luam spre exemplu pasta de dinti, nu cumparam doar un simplu preparat farmaceutic destinat curatarii si dezinfectarii, ci scapam de teama de a fi respingatori din punct de vedere sexual. Cat priveste vodka si whisky, nu mai este vorba despre o otrava protoplasmatica si care, in doze mici, poate slabi sistemul nervos afectand si psihicul, ci cumparam compania prietenilor, caldura si frumusetea tavernelor. Nu cumparam laxative, ci sanatate de fier, nu cumparam cea mai vanduta carte ci cultura si invidia vecinilor nostri mai putin intelectuali si respectul celor sofisticati. In fiecare caz, analistul motivatiilor a identificat o teama sau o dorinta profunda, a carei energie poate fi folosita pentru a-l face pe client sa cheltuie bani si indirect sa unga mecanismul industriei."

 ALDOUS HUXLEY

Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989) a fost un autor, critic literar, diarist, eseist, jurist, publicist și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.
În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

 “Sînt foarte sceptic referitor la omul de mîine, după cît de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de astăzi (Occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace.

Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari…“

NICOLAE STEINHARDT, "Critica la persoana întâi"

Dangerous Minds (1995)

Louanne Johnson, profesoara si fost infanterist marin, accepta postul de profesor la liceul Est Palo Alto. Insa nu realizeaza ca studentii pe care urmeaza sa-i educe sunt foarte inteligenti, dar cu probleme sociale. Are de ales intre a se da batuta si a le atrage atentia elevilor sai pentru a-i ajuta sa invete. Petrec impreuna clipe frumoase, printre poezii si muzica, pana cand unul dintre elevi este omorat. Atunci Louanne decide sa renunte la slujba ei de profesor, nestiind insa ca elevii ei s-au atasat atat de tare de ea incat nu o vor lasa sa plece cu una, cu doua…

Șoimul călător

Șoimul călător (latină Falco peregrinus) este o specie de pasăre din familia faconidelor.Soimul calator este cel mai rapid animal de pe planeta.
Una dintre cele mai mari abilități ale șoimului este viteza cu care zboară sau cu care coboară. Unii specialiști susțin că zboară cu aproximativ 380km/h.
Pasărea este necrofagă, dar cel mai des mănâncă porumbei sau alte păsări de talia porumbelului. El vânează în zori și la asfințit. El poate repera un porumbel în zbor de la mai mult de 8 km.
Șoimii călători sunt păsări monogame, însă masculul este puțin mai mic decât femela. Aceștia își construiesc cuibul pe vârfurile stâncoase, inabordabile. Cuplul este unit pe viață și revine frecvent la același cuib. Scobitura din stâncă, potrivită clocitului, trebuie să asigure spațiu suficient chiar și pentru patru pui și nu trebuie să fie în raza de acțiune a prădătorilor. Depunerea ouălor începe la sfârșitul lunii martie. Femela depune 3-5 ouă pe care le clocește timp de o lună. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 5 săptămâni, dar devin independenți față de părinții lor la vârsta de 2 luni. Dacă supraviețuiesc dușmanilor lor (frigului sau bufniței), atunci pot trăi 25 de ani.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, șoimii călători au fost distruși intenționat pentru ca nu cumva să prindă porumbeii mesageri ce transportau mesaje importante.
Ochiul șoimului călător este mai mare decât al omului, își observă hrana și de la altitudini de 300 de metri.
Șoimul călător face parte din speciile amenințate cu dispariția. În secolul XX numărul exemplarelor din Europa, America de Nord și Japonia a scăzut îngrijorător.

Nicu Constantin

Nicu Constantin (n. 31 iulie 1938, Eforie Sud, județul Constanța; d. 15 septembrie 2009, București) a fost unul din cei mai mari actori români de comedie.
Tatăl său, Tudor Constantin, provenea din localitatea albaneză Korcea (de unde se trag și strămoșii lui Ion Caramitru, George Vraca și Victor Eftimiu) și a ajuns în România în anul 1910. Actorul Nicu Constantin își amintea că toate casele ce existau în fostul oraș Movilă (actualul Eforie Sud) purtau pecetea muncii tatălui său.
Mama actorului, Ecaterina, era grecoaică din Ianina și sosise în Constanța în 1913-1914, pentru a studia la Școala Greacă din localitate - considerată pe atunci cea mai bună instituție de învățămînt din Balcani cu predare în limba greacă.
Ecaterina și Tudor Constantin s-au căsătorit în 1924 și au avut 7 copii: Petre, Constanța, Tefta, Gheorghe, Constantin, Nicu - viitorul actor, și Lică. După terminarea războiului, în 1947, familia Constantin a mai înfiat un băiat din Moldova, Ștefan, ce avea apoi să devină căpitan pe unul din cele mai mari petroliere din lume, "Independența", găsindu-și sfîrșitul odată cu scufundarea acestuia în Bosfor.
De mic practică tot soiul de meserii: ajutor la bostănăria turcului Cadri, vînzător de răcoritoare pe plajă, vînzător de lapte, vînzător de creveți la cornet, vînzător de ziare, sacagiu, bagajist la gară, etc. Banii astfel cîștigați devenind o sursă serioasă pentru întreținerea familiei sale și, deseori, pentru ajutorarea familiilor mai nevoiașe din orășel.