by Cris Pereby

She was born into a family of painters and sculptors. Her childhood in Belgium was punctuated by frequent school trips to museums which birthed within her a fascination for the delicate nature and spirituality of the Flemish Primitives and their sumptuous art. Among the artists who have had the greatest impact on her career are Hans Memling, Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel, and Peter Christus.
In Ile de France, in 1983, Cris was a “self-initiate” into the world of sculpture, inspired by Egyptian sculpture and the work and life of sculptor and graphic artist, Camille Claudel.
Pereby’s expressive, entrancing, and startlingly beautiful sculptures were soon widely honored in French salons, and then over the years were exhibited to adoring crowds in Belgium, Germany, and the USA, amongst other countries.
In 2006, Cris settled in the South of France and created, in the city of Arles, the artistic association of which she is currently President: “L’Atelier Gaston Luppé”, a renown organization that regularly discovers artists of all styles, expressions, and schools through exhibitions, workshops, courses, and conferences.

Sarbatori Fericite!

Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus

"Când i te destăinuieşti unui necunoscut nu este ca atunci când îi spui unui apropiat; mărturisirea ta nu face ca acel adevăr să devină ireversibil, ea nu este decât un abandon pe care-l poţi şterge cu guma necunoaşterii."

"Memoria este un artist ciudat, îţi desenează viaţa în culori mai vii, şterge ceea ce era mediocru şi nu păstrează decât cele mai frumoase linii, curbele cele mai emoţionante."

"..viaţa nu se trăieşte din amintiri transformate în regrete. Fericirea are nevoie de anumite certitudini, oricât ar fi ele de mici."

Dezastrul navetei spațiale Challenger

Dezastrul navetei spațiale Challenger a avut loc la 28 ianuarie 1986, când naveta spațială Challenger s-a dezmembrat la 73 de secunde după lansare, ceea ce s-a soldat cu moartea celor șapte membri ai echipajului. Naveta s-a dezintegrat deasupra Oceanului Atlantic, în dreptul coastei Floridei, la ora 16:39 UTC, 11:39 ora locală.
Dezintegrarea întregului vehicul a început după ce un O-ring din propulsorul din dreapta a cedat la lansare. Defectarea O-ringului a cauzat o ruptură în articulația propulsorului pe care o asigura, permițând ca gazul fierbinte din interiorul motorului să ajungă în exterior și să intre în contact cu aparatura propulsorului și cu rezervorul exterior de combustibil. Aceasta a condus la separarea legăturii din spate a propulsorului din dreapta și la distrugerea rezervorului din dreapta. După aceasta, forțele aerodinamice au distrus imediat vehiculul.
Compartimentul echipajului și multe alte fragmente ale vehiculului au fost în cele din urmă recuperate de pe fundul oceanului după o îndelungată operațiune de căutare. Deși nu se cunoaște momentul exact al morții echipajului, se știe că mai mulți dintre ei au supraviețuit distrugerii inițiale a navetei. Totuși, naveta nu avea sistem de evacuare și astronauții nu au supraviețuit impactului compartimentului echipajului cu suprafața oceanului.
Dezastrul a avut ca efect oprirea pentru 32 de luni a programului navetelor spațiale și formarea Comisiei Rogers, o comisie specială numită de președintele american Ronald Reagan pentru a investiga accidentul. Comisia Rogers a aflat că cultura organizațională a NASA și procesele decizionale au fost un factor-cheie al accidentului. Managerii de la NASA știau că proiectul constructorului propulsoarelor, Morton Thiokol, conținea un defect cu potențial catastrofal la nivelul O-ringurilor încă din 1977, dar nu au rezolvat problema corespunzător. De asemenea, aceștia au ignorat avertismentele inginerilor privind pericolele lansării navetei într-o zi atât de rece și nu au raportat corespunzător problemele tehnice superiorilor lor. Comisia Rogers a oferit NASA nouă recomandări de implementat înainte de reluarea zborurilor navetelor spațiale.
Lansarea a fost televizată în direct din cauza prezenței la bord a Christei McAuliffe, prima membră a proiectului Teacher in Space. Accidentul a fost foarte mediatizat: un studiu a arătat că 85% dintre americani auziseră vestea la maxim o oră de la întâmplare. Dezastrul Challenger a fost utilizat drept studiu de caz în numeroase discuții pe problema siguranței și eticii la locul de muncă și a inspirat filmul de televiziune din 1990, Challenger.

2 februarie 1871 : Orașul Roma devine capitala Italiei

Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de 2.923.000 persoane. Aria metropolitană are o populație de în jur de 4 milioane.
Roma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian. O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentație în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru).
Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. - 27 î.Hr., guvernată de Senat), și în final a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil etruscii și vechii greci. În anul 64 în timpul domniei lui Nero o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.
De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor), și apoi recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus) spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: "Vae victis" (vai de cei învinși).
Dominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, și a rămas astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă până la urmă și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și apoi Ravenna, și a fost depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.

Genocidul din Rwanda

Termenul Genocidul din Rwanda desemnează masacrarea a aproximativ 800 - 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Aceste crime au fost săvârșite într-o perioadă de 100 de zile (6 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu, împotriva etniei tutsi.Tabără de refugiaţi din Zair
Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.Rwanda este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația Rwandei de aproximativ 11 milioane de locuitori face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii Hutu, Tutsi și Twa, aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși ei reprezentând aproximativ 84% din populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi . Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții conflictul etnic dintre Hutu și Tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii Hutu și minoritarii Tutsi animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială . Etnia Tutsi a reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce Hutu erau agricultori . Coloniștii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două dându-le acestora slujbe mai bune și asigurându-le o educație mai avansată. Acțiunea din 1935 prin care autoritățile belgiene au introdus cărți de identitate care clasificau populația în Hutu, Tutsi și Twa nu a făcut decât să alimenteze conflictul etnic existent. După încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial Belgia a continuat să conducă Rwanda cu mandat din partea ONU, dar a renunțat la susținerea oferită etinicilor tutsi. În anii ce au urmat au avut loc o serie de conflicte ce culminează în 1959 cu uciderea de către etnici hutu a 20.000 de etnici tutsi și cu fuga din țară a altor câteva zeci de mii care se refugiază în statele vecine. Belgia intervine pentru a stopa conflictele și acordă Rwandei independeța în 1962. În 1973 puterea este preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care devine președinte și care încearcă o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara granițelor, refugiații tutsi formează Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame care în 1990 invadează Rwanda dând naștere unui război civil. Beneficiind de ajutorul Franței și a fostei republici Zair forțele guvernamentale reușesc să țină piept invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, în care niciuna dintre părți nu reușește o victorie clară, încep o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităților și pentru semnarea unui tratat de pace.

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

 ”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

Cinismul

Cinismul sau Școala cinică a fost o școală filosofică greacă întemeiată în secolul V î.Hr. de Antistene , un discipol al lui Socrate.
Termenul „cinism” provine de la numele locului de reuniune al discipolilor lui Antistene, gimnaziul Cynosargos. Numele, s-a mai interpretat ca fiind înrudit cu cuvântul grec κύων / kuôn, care semnifică „câine”, în amintirea lui Diogene, considerat un alt fondator al cinismului și căruia i se spunea „Câinele”, aluzie la modul său de a trăi.
Școala cinică, alături de școala cirenaică, de cea megarică și de cea eritreică sunt cunoscute sub numele de ‘’Micii Socratici’’. Aceste școli au fost formate de elevi ai lui Socrate și sunt strâns legate de problema sofistică.
Cinismul s-a distins printr-o manifestare care a sfidat orice convenție sau normă socială. Cinicul pledează pentru viața naturală, apropiată de animalitate și acuză normele sociale impuse convențional, prin urmare împotriva firii. Filosofii cinici erau preocupați de problemele etice. Considerau că scopul vieții este fericirea iar ea nu putea fi atinsă decât prin virtute. Cinismul antic implica o practică ascetică a virtuții.
Aristotel spune că părerea cinicilor era următoarea: nu se poate spune decât „un singur lucru despre un lucru”. Antistene susținea că unui lucru nu i se poate atribui nici un epitet, nu putem afirma propoziția „omul este bun” ci doar „omul este om” și „bunătatea este bună”. Concluzia lui Antistene este că există doar individualul senzorial și nu concepte generale. În Metafizica, Aristotel se referă la simplicitatea teoriei lui Antistene, teorie din care rezulta că aproape orice propoziție este adevărată iar definiția conceptului imposibilă.
Reprezentanții cinismului sunt: Antistene, Diogene, Crates, Hipparchia, Metrocle, Monimos și Onesicritos.
Școala cinică a avut o perioadă de înviorare în secolul I.
Astăzi, vorbim de cinic pentru a desemna un individ care disprețuiește conveniența și care afirmă principii imorale.
Afirmația este una absurdă, conceptul de "conveniență" îl anulează pe cel de "imoralitate", dacă ambele sunt în accepțiunea generală, a societății.

Pseudonim

Un pseudonim este un nume fictiv folosit de o persoană ca o alternativă la numele lui legal, (pe câtă vreme, alonim este numele unei alte persoane reale folosit de autorul unei opere de artă). Este cazul autorilor numiți ghostwriters, autorilor de parodii sau al scenariștilor care foloseau un nume-paravan, deoarece erau pe lista neagră a Hollywoodului în anii ’50, ’60 și ’70 ai secolului trecut.
În unele cazuri, pseudonimele au devenit numele legale ale persoanelor care le-au utilizat.
Când este utilizat de un autor, pseudonimul este numit și pseudonim literar (în limba engleză pen name, în limba franceză nom de plume).
Când este utilizat de un actor sau regizor se numește nume de scenă. Pseudonimele sunt folosite de autori pentru o mulțime de motive, cum ar fi dorința de a experimenta un nou gen fără riscul de a-și supăra cititorii fideli. Unii autori pot avea mai multe pseudonime, funcție de genul abordat. Folosirea unor astfel de pseudonime sunt în mod special obișnuite dacă noul gen este într-o oarecare măsură riscant, precum a fost cazul lui Pauline Réage, pseudonimul sub care o secretară de redacție, cu o reputație de pudică, a publicat Histoire d'O]], un roman erotic despre sadomasochism și sclavie sexuală.
Câteodată, un pseudonim este folosit pentru evitarea prezența în exces a numelui pe piață. Robert Heinlein a publicat de multe ori două sau trei schițe în același număr de revistă. Editorul a creat mai mulți autori fictivi fără ca autorii să-și dea seama de asta.
În alte cazuri, pseudonimul protejează pe cel care-l folosește de persecuții în cazul în care publică opinii nepopulare.
În cazul încoronării monarhilor, mulți prinți, la începutul domniei, își aleg un nume oficial care este folosit de atunci în acolo. Acest nume poate să difere de numele lui de botez. Uneori alege unul dintre numele de botez, (dacă are mai multe), alteori alege un nume total diferit de cele avute până la urcarea pe tron. Chiar dacă și când nu alege un alt nume, după încoronare, la nume i se adaugă un numeral ordinal. La fel se întâmplă și în cazul alegerii unui nou Papă. În tradiția monahală se alege un nou nume religios la călugărire.
Alegerea unui nume care deja există poate fi o simplă problemă de tradiție, sau este justificată de intenția de a onora un anumit predecesor, de dorința de a acentua legitimitatea ereditară a succesiunii, sau poate exprima un program sau o intenție.
Pseudonimele (în limba franceză noms de guerre) au fost adoptate de luptătorii din rezistență, teroriști și partizani din diferite motive: pentru a face cercetările poliției mai anevoioase, pentru a căuta și pentru a crea o aură de mister, pentru a proteja familiile de represaliile autorităților, etc.
Noms de guerre au fost adoptate deseori de recruții din Legiunea Străină Franceză ca un mijloc de a rupe legăturile cu trecutul. Pseudonimele folosite de membrii Rezistenței franceze au fost integrate în numele de familie după încheierea celui de-al doilea război mondial. De exemple, Jacques Delmas, alias Chaban, a devenit Jacques Chaban-Delmas.
În interiorul partidelor comuniste și a organizațiilor troțkiste, pseudonimele erau cunoscute ca nume de partid. Aceasta a fost o măsură de prevedere, deoarece revoluționarii erau persecutați de oficialitățile statului, iar în cazul troțkiștilor, de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Lilith

Conform legendei Cabala, Dumnezeu ar fi creat pe Adam și pe Lilith din țărână ("Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut" - Genesa 1:27). După această părere neverificată biblic Eva ar fi venit după plecarea lui Lilith, aceasta fiind creată din coasta lui Adam ("Și omul a zis: <<Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi -femeie-, pentru că a fost luată din om.>>" - Genesa 2:23). Se întelege foarte ușor din această interpretare a Genezei că înainte de Eva a fost Lilith. Deoarece Eva este prezența substanțială a femeii în Rai, Lilith trebuia să fie îndepărtată din cadru înainte de sosirea acesteia. Lilith nu apare în Biblie; poate datorită prejudiciului adus de către autorii patriarhi care au modificat scrierile de-a lungul timpului. Lilith și Adam se iubeau foarte mult, dar când făceau dragoste, Lilith nu dorea să stea pe jos, cerând egalitate între sexe, intrând în conflict cu Adam. În urma conflictului, Lilith pleacă; o altă versiune spune că pronunțând în mod nepermis numele lui Dumnezeu YHWH (cu pronunție azi nesigură), este izgonită din Eden. Îl ia pe Șarpe (Diavolul) ca soț, răzbunându-se mai târziu pe Adam, făcându-l să ia fructul interzis.
Până în secolul optsprezece, în multe culturi ale lumii era comună practica folosirii amuletelor împotriva lui Lilith.
Aceste amulete se așezau deseori în cele patru colțuri ale camerei în care dormeau nou-născuții și aveau menirea să- i apere pe aceștia și pe mamele lor. Uneori se trasa un cerc magic în jurul patului nou-născutului, cerc pe care se scriau numele a trei îngeri însoțite de cuvintele : ” Alungată să fie Lilith ” sau ” Ferește acest copil de tot răul.
Dacă un copil râdea în somn, era semn că Lilith se afla în preajmă. Se credea că un bobârnac ușor pe nasul copilului făcea ca Lillith să dispară. Lilith este un demon feminin al nopții, prințesă a Iadului, care se presupune că zbura în căutarea pruncilor pentru a-i răpi sau strangula. În mitologia evreilor, se spune că Lillith a fost prima soție a lui Adam.
O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Lilith ca frați gemeni. Lilith a cerut să fie egală cu Adam, însă încercările sale au eșuat, ea părăsindu-l în final pe Adam. În mitologia musulmană se spune că după ce l-a părăsit pe Adam, Lilith s-a împerecheat cu Satan.
Altă versiune o prezintă pe Lilith că fiind prima soție a lui Adam, înainte de Eva. Adam s-a căsătorit cu ea pentru că obosise să se acupleze cu animalele (zoofilie). El a încercat să o determine pe Lilith să stea sub el în timpul actului sexual, însă aceasta a refuzat, nesatisfăcându-i nevoia de dominație. L-a blestemat pe Adam și l-a părăsit, îndreptându-se către casa ei de lângă Marea Roșie. Adam s-a plâns lui Dumnezeu, care a trimis trei îngeri, pe Sanvi, Sansanvi și Semangelaf, pentru a o aduce pe Lilith înapoi în Eden, însă aceasta i-a sfidat pe cei trei îngeri, blestemandu-i. Cât timp a petrecut la Marea Roșie, Lilith devenise amanta demonilor, făcând câte 100 de copii în fiecare zi. Cei trei îngeri spuneau că Dumnezeu îi va lua toți acești copii dacă nu se va reîntoarce la Adam. Din nou Lilith a refuzat, fiind pedepsită ca atare.
Acesta a fost momentul în care Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte și supusă, exact opusul lui Lilith.
Se mai spune că atracția malefică lui Lilith față de copiii nou-născuți vine de la faptul că proprii săi copii făcuți cu demonii au fost luați de către Dumnezeu în urma refuzului său de a se reîntoarce la Adam. Cei trei îngeri trimiși au forțat-o pe Lilith să jure că ori de câte ori va întâlni numele sau chipurile lor pe amulete, va renunța la a face rău celor care le poartă.
Se fac speculații pe seama faptului că s-ar putea să existe o legătură între Lillith și Lenith, o divinitate a etruscilor, ce nu avea chip și aștepta la poarta Lumii de Dincolo împreună cu Hecate și Persephona, pentru a primi sufletele celor morți.
Lilith a mai fost asemănată cu figuri mitologice și legendare cum ar fi Regina din Saba sau Elena din Troia.
De asemenea, în Europa medievală, Lilith a fost descrisă că soție, amantă sau bunică lui Satan.

Andrei Mureșanu

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 24 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului

La 5 noiembrie 2001, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis ca la 6 noiembrie să se marcheze Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timpul războaielor și conflictelor armate (Rezoluția 56/4). Scopul acestei zile este să atragă atenția asupra daunelor aduse mediului (ecosistemelor) și resurselor naturale în perioadele de conflict armat, dar și asupra efectelor negative care se mențin mult timp după terminarea unui război, afectând mai multe generații.
În mod tradițional, în perioadele de război sau în timpul conflictelor, izbânda se măsura în funcție de numărul de victime și de nivelul distrugerii orașelor și a mijloacelor de trai. ONU a apreciat că trebuie luate în considerare și problemele de mediu, care anterior nu erau făcute publice, dar reprezentau efecte grave. Între acestea sunt incluse rezervele de apă poluate, culturile și pădurile incendiate sau distruse, solul otrăvit sau animalele ucise, toate aceste acte fiind săvârșite în numele câștigării unui avantaj militar.
Începând cu 1995, ONU a efectuat studii postconflict și a furnizat asistență tehnică pentru mai mult de 20 de țări, care s-au confruntat cu riscuri de mediu provocate de cauze violente.
Programul ONU pentru Mediu (UNEP) a constatat că, în ultimii 60 de ani, cel puțin 40% din toate conflictele interne au avut legătură cu exploatarea resurselor naturale, fie resurse cu valoare mare, precum diamante, aur, petrol, sau resurse insuficiente, cum ar fi solul fertil sau apa. Potrivit evoluțiilor analizate, conflictele în care au fost implicate resurse naturale au șanse duble să izbucnească din nou în viitor.
ONU acordă o importanță crescută asigurării că măsurile de mediu fac parte din strategiile de prevenire a conflictului, menținere sau consolidare a păcii.
''Trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la dispoziție, de la dialog și mediere până la diplomația preventivă, pentru a opri exploatarea resurselor naturale din alimentarea și finanțarea conflictul armat, respectiv destabilizarea fundațiilor fragile de pace'', a declarat secretarul general al ONU, Ban Ki-moon.

Ziua Mondiala a Ştiintei pentru Pace şi Dezvoltare

“Ziua Mondiala a Ştiintei pentru Pace şi Dezvoltare”, proclamata în 2001 de către cea de-a 31-a Conferinţă generală a UNESCO şi marcată anual pe 10 noiembrie, are drept scop primordial construirea unei punţi de legătură între ştiinţă şi societate, dar şi asigurarea unei informări mai ample a publicului larg asupra importanţei ştiinţei.
Aceasta prilejuieşte an de an marcarea prin diverse evenimente a perspectivelor deschise de către ştiinţă, etalarea laturii preponderent umane a acesteia, implicarea activă a tinerilor în fluxul unei cariere ştiinţifice, un alt obiectiv declarat al acestor manifestări fiind acela de a face din ştiinţă o parte integrantă a culturii mondiale.

Iar pentru acei atinşi de această „magie raţionalistă”,pentru cei prinşi asemenea unor copii în mrejele fabulosului ce se produce în laboratorul eternului proces de creaţie vă urăm în zi de sărbătoare:să aveţi plenitudinea unor momente de graţie infinite, care să ia conturul realităţii şi să aducă nu doar roadele recunoaşterii, dar şi ale gratitudinii pentru dăruirea în numele Ştiinţei.Pentru acei patrioţi- oamenii de ştiinţă,care zi de zi mişcă carul pentru bineleşi gloria milenară a colţişorului nostru de rai,
pentru acei deschizători de drumuri, descoperitori de enigme, făuritori ai viitorului: fiţi cinstiţi, apreciaţi şi mereu aşa neastâmpăraţi, căci graţie celor din urmă a fost fertilizată cunoaşterea.

Toamna

Toamna este unul din cele patru anotimpuri ale climei temperate. Este anotimpul care face legătura între vară și iarnă. În emisfera nordică toamna începe în jurul lunilor august/septembrie pe când în emisfera sudică începutul toamnei este considerat în jurul lunii martie. În această perioadă frunzele foioaselor încep să cadă. Acestea se îngălbenesc, treptat capătă o culoare roșiatică sau brună după care cad. De aceea, în America de Nord toamna este numită și fall însemnând cădere. Este anotimpul în care zilele devin din ce în ce mai scurte și mai răcoroase, nopțile devin din ce în ce mai lungi și mai friguroase iar în unele țări precipitațiile tind să crească treptat. Astronomic, unele țări vestice consideră că toamna începe cu echinocțiul de toamnă (23 septembrie) în emisfera nordică și echinocțiul de primăvară (21 martie) în emisfera sudică, terminându-se în emisfera nordică în ziua solstițiului de iarnă (21 decembrie) respectiv în ziua solstițiului de vară (21 iunie). În astronomia chineză echinocțiul de toamnă marchează mijlocul toamnei, aceasta începând în jurul sărbătorii Liqiu (în jurul zilei de 7 august). Pe de altă parte, meteorologii asimilează lunile martie, aprile, mai (în emisfera sudică) respectiv lunile septembrie, octombrie, noiembrie (în emisfera nordică) cu toamna deoarece pe perioada acestui anotimp perioada de lumină este vizibil din ce în ce mai mică. În unele țări, ca Statele Unite ale Americii dar și România toamna este considerată începutul anului școlar. Starea sufletească ce se desprinde din sărbătorile tomnatice este bucuria pentru fructele pământului amestecată cu melancolia pentru vremea mohorâtă. Toamna în poezie a fost des asociată cu melancolia. Posibilitățile verii au dispărut, iar răcoarea toamnei este la orizont. Cerul devine gri și posomorât. Rainer Maria Rilke, un poet de limba germană și-a exprimat aceste sentimente în cele mai cunoscute poeme ale lui, Herbsttag (Zi de toamnă), din care unele versuri spun: Deoarece nu există nicio traducere oficială, o traducere oarecare ar fi: În special în Statele Unite toamna este asociată cu “anotimpul Halloween-ului”, cu o campanie de market foarte răspândită care îl promovează. Televiziunea, filmele, cărțile, costumele, decorațiunile interioare și industriile de confecții folosesc această perioadă pentru a-și promova produsele. Promoțiile încep cu primele zile ale lunii septembrie și se încheie cu ziua de 31 octombrie, deoarece motivele lor își pierd rapid forța după această perioadă.

Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

Cand are prea multa libertate, omul, in loc sa zboare isi leaga aripile, iar cand nu are libertate, zboara in cercul lui limitat inchipuindu-si ca atinge infinitul.

Dormim in paturi separate...dar eu sunt sigura ca vedem acelasi rasarit. 

Omul este ceea ce isi aminteste despre sine, dar, in acelasi timp este si idealul spre care tinde.

Câteva pagini din Scott Fitzgerald si parcã totul e... altfel. Prinzi curaj sã deschizi porti. La început totul este frumos. Suntem îndrãgostiti pentru cã nu ne cunoastem. Dacã am sti ce urmeazã dupã aceea, am trage cât mai mult de îndrãgosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sã punem întrebãri si sã asteptãm rãspunsuri, am alerga beti, îmbãtati de noi însine fãrã nevoia de luciditate si adevãr. Noi vrem însã cu orice pret sã terminãm cât mai repede cu misterul, crezând cã dupã aceea, în baia de lapte ce urmeazã, descoperim eternitatea. Si când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârsitul. Cãci oamenii nu au curajul sã se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Îsi ascund cicatricile, rãnile, slãbiciunile, defectele, pãrtile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.

Dacã mã înseli, vreau sã stiu. N-as alege sã mã minti. As alege sã stiu cã nu te-ai multumit cu ceea ce ai. Nu te-as putea ierta imediat. Orgoliul m-ar împinge sã mã rãzbun, sã te rãnesc. Dar dacã ce e în suflet depãseste orgoliul, revin la tine curând. Nu te controlez. Poti foarte usor când te întreb cine e la telefon sã îmi spui „Dan“ în loc de „Dana“. Cât eu sunt la dus, tu poti sã vorbesti cu ea linistit si sã îi spui „noapte bunã“. Cât eu mã uit la un film, tu poti sã stai pe mail sau pe messenger si sã trimiti mesaje de amor. Nu am de ce sã fiu spionul tãu. Dacã alegi sã minti, te minti în primul rând pe tine. Nu vãd de ce nu mi-ai spune direct: vreau sã trãiesc asta. Ce as putea eu sã-ti fac? Sã te opresc? Cum? Dacã vrei cu adevãrat sã trãiesti ceva, trãiesti si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Dacã vrei sã te opresti, o faci tot pentru cã vrei tu, pentru cã alegi sã nu mã rãnesti, sã nu aduci între noi o durere meschinã, inevitabilã, umanã si pentru cã voiajul nostru este mai puternic decât satisfactia unei croaziere temporare.

Ispita este la fiecare pas. Nu trebuie sã o cauti, trebuie doar sã deschizi ochii, sufletul, picioarele, slitul, curul, gura, portofelul, spatele... depinde de fiecare în parte. Eu ispitei vreau sã-i deschid timpul, sã se manifeste, sã mã provoace, sã mã iau la trântã cu ea oi sã îi rezist. Ispita apare pentru a ne învãta sã îi facem fatã.

Cât de usor poti sã-ti vinzi sufletul... atât cât deschizi un robinet sau cât lasi sã se rostogoleascã pe asfalt un zâmbet, atât cât îti înfigi tocul de la cizmã într-o pâine caldã sau cât îti legi o brãtarã de iederã pe chip. Stãm sã ne gândim minute întregi cu ce sã ne îmbrãcãm dimineata, ce cuvinte sã folosim într-o conversatie, cu ce mascã sã defilãm în functie de context, dar oare de ce nu acordãm tot atât de mult timp unui pãrinte care ne asteaptã zile întregi si ne poartã dorul în suflet si nu ne cere sã venim sã-l vedem, sau unui copil care arde sã ne strângã în brate si noi nu suntem în acel moment acolo. Câti fluturi ucidem în tot ce facem inutil?

Oamenilor nu le este fricã de pãcat, le este fricã de consecinta pãcatului, pentru cã oamenii nu trãiesc concretul, trãiesc proiectia concretului, nu cred în viata de aici, cred în viata de apoi. Pentru cã oamenii sunt lasi. Pãcat este tot ceea ce roade constiinta.

Noi doi nu suntem despãrtiti decât fizic. As pune pariu cu tine acum cã dacã ne-am întâlni, ar fi ca si când ne-am fi tinut în brate ieri. Între noi doi nu existã timp.