Genocidul din Rwanda

Termenul Genocidul din Rwanda desemnează masacrarea a aproximativ 800 - 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Aceste crime au fost săvârșite într-o perioadă de 100 de zile (6 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu, împotriva etniei tutsi.Tabără de refugiaţi din Zair
Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.Rwanda este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația Rwandei de aproximativ 11 milioane de locuitori face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii Hutu, Tutsi și Twa, aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși ei reprezentând aproximativ 84% din populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi . Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții conflictul etnic dintre Hutu și Tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii Hutu și minoritarii Tutsi animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială . Etnia Tutsi a reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce Hutu erau agricultori . Coloniștii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două dându-le acestora slujbe mai bune și asigurându-le o educație mai avansată. Acțiunea din 1935 prin care autoritățile belgiene au introdus cărți de identitate care clasificau populația în Hutu, Tutsi și Twa nu a făcut decât să alimenteze conflictul etnic existent. După încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial Belgia a continuat să conducă Rwanda cu mandat din partea ONU, dar a renunțat la susținerea oferită etinicilor tutsi. În anii ce au urmat au avut loc o serie de conflicte ce culminează în 1959 cu uciderea de către etnici hutu a 20.000 de etnici tutsi și cu fuga din țară a altor câteva zeci de mii care se refugiază în statele vecine. Belgia intervine pentru a stopa conflictele și acordă Rwandei independeța în 1962. În 1973 puterea este preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care devine președinte și care încearcă o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara granițelor, refugiații tutsi formează Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame care în 1990 invadează Rwanda dând naștere unui război civil. Beneficiind de ajutorul Franței și a fostei republici Zair forțele guvernamentale reușesc să țină piept invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, în care niciuna dintre părți nu reușește o victorie clară, încep o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităților și pentru semnarea unui tratat de pace.

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

 ”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

Cinismul

Cinismul sau Școala cinică a fost o școală filosofică greacă întemeiată în secolul V î.Hr. de Antistene , un discipol al lui Socrate.
Termenul „cinism” provine de la numele locului de reuniune al discipolilor lui Antistene, gimnaziul Cynosargos. Numele, s-a mai interpretat ca fiind înrudit cu cuvântul grec κύων / kuôn, care semnifică „câine”, în amintirea lui Diogene, considerat un alt fondator al cinismului și căruia i se spunea „Câinele”, aluzie la modul său de a trăi.
Școala cinică, alături de școala cirenaică, de cea megarică și de cea eritreică sunt cunoscute sub numele de ‘’Micii Socratici’’. Aceste școli au fost formate de elevi ai lui Socrate și sunt strâns legate de problema sofistică.
Cinismul s-a distins printr-o manifestare care a sfidat orice convenție sau normă socială. Cinicul pledează pentru viața naturală, apropiată de animalitate și acuză normele sociale impuse convențional, prin urmare împotriva firii. Filosofii cinici erau preocupați de problemele etice. Considerau că scopul vieții este fericirea iar ea nu putea fi atinsă decât prin virtute. Cinismul antic implica o practică ascetică a virtuții.
Aristotel spune că părerea cinicilor era următoarea: nu se poate spune decât „un singur lucru despre un lucru”. Antistene susținea că unui lucru nu i se poate atribui nici un epitet, nu putem afirma propoziția „omul este bun” ci doar „omul este om” și „bunătatea este bună”. Concluzia lui Antistene este că există doar individualul senzorial și nu concepte generale. În Metafizica, Aristotel se referă la simplicitatea teoriei lui Antistene, teorie din care rezulta că aproape orice propoziție este adevărată iar definiția conceptului imposibilă.
Reprezentanții cinismului sunt: Antistene, Diogene, Crates, Hipparchia, Metrocle, Monimos și Onesicritos.
Școala cinică a avut o perioadă de înviorare în secolul I.
Astăzi, vorbim de cinic pentru a desemna un individ care disprețuiește conveniența și care afirmă principii imorale.
Afirmația este una absurdă, conceptul de "conveniență" îl anulează pe cel de "imoralitate", dacă ambele sunt în accepțiunea generală, a societății.

Pseudonim

Un pseudonim este un nume fictiv folosit de o persoană ca o alternativă la numele lui legal, (pe câtă vreme, alonim este numele unei alte persoane reale folosit de autorul unei opere de artă). Este cazul autorilor numiți ghostwriters, autorilor de parodii sau al scenariștilor care foloseau un nume-paravan, deoarece erau pe lista neagră a Hollywoodului în anii ’50, ’60 și ’70 ai secolului trecut.
În unele cazuri, pseudonimele au devenit numele legale ale persoanelor care le-au utilizat.
Când este utilizat de un autor, pseudonimul este numit și pseudonim literar (în limba engleză pen name, în limba franceză nom de plume).
Când este utilizat de un actor sau regizor se numește nume de scenă. Pseudonimele sunt folosite de autori pentru o mulțime de motive, cum ar fi dorința de a experimenta un nou gen fără riscul de a-și supăra cititorii fideli. Unii autori pot avea mai multe pseudonime, funcție de genul abordat. Folosirea unor astfel de pseudonime sunt în mod special obișnuite dacă noul gen este într-o oarecare măsură riscant, precum a fost cazul lui Pauline Réage, pseudonimul sub care o secretară de redacție, cu o reputație de pudică, a publicat Histoire d'O]], un roman erotic despre sadomasochism și sclavie sexuală.
Câteodată, un pseudonim este folosit pentru evitarea prezența în exces a numelui pe piață. Robert Heinlein a publicat de multe ori două sau trei schițe în același număr de revistă. Editorul a creat mai mulți autori fictivi fără ca autorii să-și dea seama de asta.
În alte cazuri, pseudonimul protejează pe cel care-l folosește de persecuții în cazul în care publică opinii nepopulare.
În cazul încoronării monarhilor, mulți prinți, la începutul domniei, își aleg un nume oficial care este folosit de atunci în acolo. Acest nume poate să difere de numele lui de botez. Uneori alege unul dintre numele de botez, (dacă are mai multe), alteori alege un nume total diferit de cele avute până la urcarea pe tron. Chiar dacă și când nu alege un alt nume, după încoronare, la nume i se adaugă un numeral ordinal. La fel se întâmplă și în cazul alegerii unui nou Papă. În tradiția monahală se alege un nou nume religios la călugărire.
Alegerea unui nume care deja există poate fi o simplă problemă de tradiție, sau este justificată de intenția de a onora un anumit predecesor, de dorința de a acentua legitimitatea ereditară a succesiunii, sau poate exprima un program sau o intenție.
Pseudonimele (în limba franceză noms de guerre) au fost adoptate de luptătorii din rezistență, teroriști și partizani din diferite motive: pentru a face cercetările poliției mai anevoioase, pentru a căuta și pentru a crea o aură de mister, pentru a proteja familiile de represaliile autorităților, etc.
Noms de guerre au fost adoptate deseori de recruții din Legiunea Străină Franceză ca un mijloc de a rupe legăturile cu trecutul. Pseudonimele folosite de membrii Rezistenței franceze au fost integrate în numele de familie după încheierea celui de-al doilea război mondial. De exemple, Jacques Delmas, alias Chaban, a devenit Jacques Chaban-Delmas.
În interiorul partidelor comuniste și a organizațiilor troțkiste, pseudonimele erau cunoscute ca nume de partid. Aceasta a fost o măsură de prevedere, deoarece revoluționarii erau persecutați de oficialitățile statului, iar în cazul troțkiștilor, de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.