Milo Moiré

Milo Moiré este o artista care realizeaza tablouri abstracte introducandu-si oua pline cu vopsea in vagin, dupa care se urca pe doua suporturi de metal si le da drumul pe panza intinsa sub ea; ouale se sparg, vopseaua se imprastie si restul...e "arta"?

http://www.youtube.com/watch?v=Inqnt0y0N3s

Carrillada en salsa

Azi, "carrillada en salsa"...sau "obrajori de porc cu sos".Bucatile de carne, se curata de pielite si de stratul subtire de grasime (in poza, apare una necuratata), apoi se cresteaza pe lung, se sareaza si se dau prin faina. Se prajesc in ulei incins, nu foarte mult ci doar cat sa se inchida porii.Acelasi ulei, se pune intr-o cratita mai inalta, se adauga doua cepe mari (eu pun una alba si una rosie), doi morcovi, ardei rosu si verde , un pic de sare si se calesc bine (fara sa se arda).Se adauga bucatile de carne, doua rosii taiate bucatele , o frunza de dafin, piper, un pahar de vin rosu si se lasa la fiert, pana se evapora alcoolul. Se adauga apa (sa fíe cam trei degete deasupra), se acopera si se lasa la foc mic, pana e gata carnea.Se spune ca se mananca fara cutit si ca este bine facuta, cand poate fi taiata cu furculita.Cand e gata, se scot bucatile de carne si foaia de dafin, iar sosul ramas, se tritureaza (nu stiu varianta romaneasca ),se potriveste de sare , se adauga un varf de cutit de camino si alt varf de cutit de curry. In acest sos, se pune carnea din nou. Se serveste cu cartofi prajiti,orez, legume sau orice va place. Pofta buna, dragilor!

Flautul Pan

Pornind de la cel mai simplu tip de flaut Pan care se infatiseaza sub forma unui manunchi de tuburi de dimensiuni diferite, e susceptibil de presupus ca acest instrument a insotit manifestarile artistice ale omului inca din zorii existentei sale. Coborat din mitologie, Pan, fiul lui Hermes si al Dryopei era socotit drept protector al turmelor si pastorilor. Isi avea resedinta in Arcadia si era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx. Pan avea o infatisare ciudata, jumatate om si jumatate animal, avea coarne, barba si copite de tap, iar trupul ii era acoperit de par.
Traia in desisul codrilor, in umbra carora pandea nimfele si adesea il intovarasea pe zeul Dionysos, din cortegiul caruia facea parte.
In Grecia Antica, legenda nimfei Syrinx care s-a transformat in trestie pentru a scapa de zeul Pan care o urmarea, era puternic reprezentata in folclorul local. A fost impusa si civilizatiei romane dupa cum confirma Ovidius sau Apuleius. A fost deasemeni asimilata si de civilizatia Daca, poporul Roman crestinat pastrandu-i sensul.
Dupa alte legende, syrinxul este atribuit lui Silenus, care facea parte tot din anturajul lui Dionysos, iar Marsias avea meritul de a fi lipit cu ceara tuburile acestui instrument. Vestigiile arheologice ale flautului Pan infatisat pe statuile de la Callatis sau Alba Iulia, coverg catre concluzia vehicularii acestui instrument pe vechiul teritoriu al Romaniei de astazi.
In mormintele datand din epoca elenistica si romana la Tomis si Calatis au fost descoperite inele pe care erau gravati fauni cu nai, bazorelieful daltuit in peretele unui sarcofag din epoca romana descoperit in Oltenia, il infatiseaza pe zeul Pan cu un instrument asemanator celui din zilele noastre.
Sub genericul "Flautul lui Pan" se numara o seama de instrumente de suflat, existente la mai multe popoare, in America Latina (Peru, Mexic, Bolivia, Ecuador), Insulele Solomon, China, Japonia, Egipt si nu in ultimul rand, Romania.
Se cunosc foarte multe denumiri si indici ai flautului Pan la diverse popoare. Pandean Pipe, Panfluit, Panpipe, Flute de Pan, Flauto di Pan, Flauta de Pan, Biwabon, Buebalabala, Dedeco, Fieould, Galeveu, Gaopiti-piti, Kove, Muscal, P'ai siao, Qatra, Rondador, Sa fafir, Siculet Cristodou, Syrinx. Argumentele testimoniale privitoare la stramosul naiului contemporan sunt destul de putine, dar convingatoare.
In secolul alXVIII-lea apare in Principate si Moldova tarafurile lautaresti compuse din nai, vioara si cobza, care se amplifica numeric.
In prima jumatate a secolului alXIX-lea integrarea tambalului si a contrabasului in taraful extins la opt noua membrii, conduce la amplificarea sonoritatii si stimularea gustului armonic.
In 1894 la Bucuresti s-a nascut Fanica Luca intr-o familie de lautarii din tata in fiu.
Fire cu disponibilitati muzicale invata naiul de mic copil de la tatal sau, abordeaza alte zone folclorice decat cele existente si stabileste tehnica naiului cu acordaj fix.
In 1949 la Institutul de Folclor si apoi la Liceul de Muzica Nr.1 din Bucuresti i s-a oferit conducerea catedrei de nai. Rodul stradaniilor depuse la catreda de nai s-a materializat prin aparitia unei pleiade de naisti celebrii ai zilelor noastre : Damian Luca, Radu Simion, Nicolae Parvu, Radu Constantin si Gheoghe Zamfir.

Ana Ipatescu

Eroina revolutiei pasoptiste a devenit, curand dupa remarcabilul ei gest de curaj, prin care a salvat guvernul revolutionar de la dizolvare, subiectul unor speculatii care au umplut presa vremii, speculatii privind atat moravurile si personalitatea ei, cat si motivatia gestului ei eroic. Evenimentele, pe scurt: in iunie 1848, un grup de revolutionari romani citeste, pe o campie de langa bucuresti, celebra Proclamatie de la Islaz, prin care cheama poporul la lupta impotriva invechitei ordini sociale si politice din Tara Romaneasca si indeamna la schimbarea acesteia. Cu sprijin popular, revolutionarii preiau puterea si formeaza un guvern provizoriu. Dupa aceasta prima izbanda, incep neintelegerile intre noii guvernanti. Marii boieri profita de situatie si organizeaza o contralovitura: cu ajutorul unor trupe militare, guvernul revolutionar e arestat! Buimacite de rapida rasturnare de situatie si de interventia armatei, masele populare, lipsite de armament suficient, se simteau infrante si, practic, se resemnasera… Si, cu asta s-ar fi ispravit cu revolutia romana de la 1848, dupa numai cateva zile, daca n-ar fi existat o femeie care, cu o singura actiune plina de avant, a pus din nou lucrurile pe fagasul progresist pe care pornisera.
Sa citam din presa vremii: un ziar austriac, Allgemeine Osterreichische Zeitung, scria la 20 iunie 1848: "Poporul devenise manios, trebui insa, deoarece nu avea arme, sa bata in retragere. Multora le pierea treptat curajul si incepura sa se indoiasca de cauza poporului suveran, temandu-se ca libertatea, dobandita cu putine zile in urma, va fi pierduta. […]. Disperarea ajunsese de acum la un grad inalt, cand o eroina parca se napusti din nori, venind pe Podul Mogosoaiei cu doua pistoale in mana. Ea striga din toate puterile: "Moarte tradatorilor! Tineri, curaj, salvati libertatea!". Aceste cuvinte ale tinerei eroine - care este sotia unui functionar, numele ei fiind Ana Ipatescu - electrizeaza masele." Si masele, astfel electrizate, au dat navala si au eliberat guvernul revolutionar si asa putem si noi sa ne laudam, astazi, cu participarea la marea miscare europeana pentru liberatate si dreptate.

Caderea Constantinopolului

Caderea Constantinopolului reprezinta numele sub care este cunoscuta cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de fortele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, in data de 29 mai 1453. Armata bizantina numara aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari straini. Cetatea avea circa 22.5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate in existeta pana atunci. Otomanii aveau o armata uriasa, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar sabiile si sagetile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantina. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversata inca, dar despre a carui nationalitate romana exista destule probe.
Acesta era specialist in construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate in tehnica de lupta. Urban a constuit in premiera un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, masurand peste opt metri lungime si circa 75 centimetri diametru, care era capabil sa lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanta de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, incarcarea sa dura trei ore, ghiulele erau putine si arma s-a prabusit sub reculul propriu dupa numai sase saptamani. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfectionate, de mare putere, proiectate ulterior, lansad pana astazi mostenirea principiului sau de functionare.

Madlena

Este un produs de patiserie creat in Franta, in Lorena, si istoria ei este legata de numele regelui Stanislas Leszczynski al Poloniei, socrul lui Ludovic al XV-lea. In 1755, regele are ocazia sa guste prajitura facuta de o taranca din Commmercy en Lorraine, Madelaine. Regele a fost incantat de Madelaine, dar si de creatia ei. Asa ca a botezat prajitura dupa numele creatoarei si a lansat-o la curtea regala de la Versaille. Marie, fiica lui Stanislas si nevasta lui Ludovic, preia reteta prajiturii si o face cunoscuta la curte, la Paris. Dar cel care face cu adevarat celebra Madlena este Marcel Proust, scriitorul care a dominat romanul francez al secolului XX. Pentru el micuta Madlena inseamna regasirea trecutului, cu toate bucuriile si placerile marunte:

 "Cand din trecutul indepartat nimic nu mai ramane, doar ce este mai fragil, dar, in acelasi timp, mai viu, mai imaterial, mai persistent si mai fidel, amintirea mi-a aparut. Gustul acesta era al bucatii de madlena pe care matusa Leonie mi-o oferea (...) si, indata ce-am recunoscut gustul bucatii de madlena (...) toate florile din gradina noastra, (...) si intreg Combray-ul, si imprejurimile (...) au rasarit deodata, oras si gradini, din ceasca mea cu ceai." 

Marcel Proust (In cautarea timpului pierdut. Swan, vol. 1)

Tiramisu

Tradus din italiana, numele acestei prajituri inseamna "ridica-ma", datorita continutului ei puternic energizant - oua, zahar si cafea tare - si este incadrata in dulciurile numite de italieni semifreddo (se servesc reci, dar nu aproape inghetate). Tiramisu este reteta care a fost aleasa pentru a reprezenta Italia in programul cultural Café Europe, derulat in 2006 la initiativa Austriei (pentru Romania, reteta aleasa a fost cea de cozonac). Cu toate ca astazi tiramisu este o prajitura foarte apreciata in intreaga lume, pana acum cateva decenii era aproape necunoscuta. Deoarece este o prajitura in straturi, unii sunt de parere ca ea provine din Toscana, "locul de bastina" al unei alte retete celebre, zuppa inglese ("supa englezeasca"), foarte asemanatoare cu tiramisu. Prajiturile in straturi exista din cele mai vechi timpuri, asa ca adevarata inovatie si marele succes ale retetei de tiramisu constau in combinarea ingrendientelor care-i definesc gustul: piscoturi, cafea, crema mascarpone si cacao. Se pare ca reteta a fost publicata prima data in 1983, in cartea Deserturi din Venetia a lui Giovanni Capnist, autorul mentionand ca o descoperise recent. Pe de alta parte, Alba si Aldo Campeol - patronii restaurantului venetian Le Beccherie - spun ca ei ar fi inventat reteta, la inceputul anilor '70, regretand ca nu au brevetat-o, mai ales prentru a impiedica sa se produca tot felul de alte combinatii fanteziste intitulate tiramisu. Pe de alta parte, patiserul care aproviziona localul Le Beccherie sustine ca el ar fi inventatorul...In fine, exista si teoria ca tiramisu ar fi o reteta aparuta in timpul Renasterii, cand curtezanele din Venetia (deseori locuind in imobile care aveau cafenele la parter), comandau noaptea, pentru ele si pentru domnii care le insoteau, platouri cu piscoturi, cafea tare si lichior sau vin rosu dulce.

Istoria si traditia dulciurilor in bucataria romaneasca

Arta culinara romaneasca, in ceea ce priveste dulciurile, nu are o traditie foarte indelungata. Intr-o tara in care clima a facut ca sute de ani sa se cultive meiul, graul si orzul si in care relieful a permis dezvoltarea pastoritului, era firesc ca alimentatia de baza a populatiei autohtone sa fie, invariabil, alcatuita din fierturi si turte coapte pe piatra incinsa sau uscate la soare, insotite de lapte si, la nevoie, indulcite cu miere.
Dupa cucerirea Daciei de catre romani, multi istorici considera ca obiceiurile alimentare ale dacilor le-au invins pe cele ale cuceritorilor. Cu siguranta insa ca in Dacia au patruns odata cu romanii si unele feluri de mancare, cum ar fi placinta cu diverse umpluturi, coapta probabil in test. Indiferent de influente, documentele dovedesc insa ca meiul a fost cereala preferata a romanului pna in urma cu 200 ani, cand a fost inlocuit de porumb, care a castigat teren, devenind din secolul al XVII-lea, hrana de baza a romanului. Asa s-a nascut probabil si combinatia, destul de reusita dintre mamaliga si chiselita de prune sau de visine. Pentru ca zaharul apare destul de tarziu in istoria civilizatiei umane, si locuitorii teritoriilor romanesti foloseau, ca si Grecia si romanii, mierea si nectarul florilor ca indulcitor.
In secolul al XII-lea comerciantii arabi aduc in Europa acest ingredient misterios, folosit la inceput de alchimisti si spiteri la indulcirea potiunilor. Venetienii incep sa importe zahar din Arabia in secolul al XIV-lea si de-abia in secolul al XVI-lea zaharul devine indispensabil in gastronomie. Patrunderea influentei orientale, atat de diversa(bizantina, turca, greaca, araba, armeneasca) a schimbat, desigur si obiceiurile alimentare ale populatiei autohtone si a venit vremea dulciurilor parfumate si indulcite cu zahar, ca baclavaua si sarailia. 

Astfel, in cartea “Legende romane”, Popescu Lumina povesteste ca, pentru boierimea romaneasca, deserturile erau “toate poamele osavuri(compotul de azi). La venirea grecilor s-au ivit: placintele, bogacile, halvalele, sarailiile si baclavalele. Scriitorul mai adauga si-o “prajitura cu miroase” pe care i-o pregatea un bucatar francez lui Alexandru-voda Ipsilanti. 

Mai existau si alte dulciuri pe care cei de rand nici nu le visau macar, ei avand ca “mancare de lux” doar un cocolos de mamaliga facut cu branza la mijloc, rotunjit in palme si prajit pe jeratic”.
Cofetarii romani au aparut in jurul anului 1700. ei sunt urmasi ai genovezilor de la Caffa, care stiau sa pregateasca “confetti”, “confecciones”. In 1774, la Bucuresti, exista un Gheorghe Cofetarul, iar in 1823, o cofetareasa Parachiva. Traind si adaptandu-se Orientului turcesc, cele mai multe dulciuri pe care acestia le vor face vor fi baclavale, “prajituri zaharica”, si sarailiile facute in “ghiulsui”(apa de trandafiri), “zaharica albe, rosii, galbene”(N.Iorga-Historia industriilor la romani”).
Pentru mestesugul lor- “in catastiful potensorilor”, din 1832, erau 15 – aduceau de peste hotare “coji de lamaie, de portocale, de naramze”, “chitre pentru dulceata” si zahar, “maruntu praf”(G.C. Giurescu)
Cu timpul, mestesugul a prins si cofetarii s-au inmultit. Mai mult decat atat, arata C.G.Giurescu am imprumutat si altora din dulciurile noastre. Ungurii au preluat de la noi, cuvintele « dulceata » si « prajitura ».
Lucrurile de modifica esential odata cu raspandirea influentelor occidentale in bucataria romaneasca, dupa 1821. Boierimea manca deseori la Viena, Paris, Berlin si, din dorinta de deschidere spre o lume mult mai interesanta si spre modernitate, gusturile se schimba si ele. Apar si primele carti de bucate si un se poate sa un amintim celebra culegere de retete a lui Mihail Kogalniceanu si Vasile Alecsandri(“200 de retete cercate de bucate si alte trebi gospodaresti”), cu care cei doi se straduiau sa puna bazele istoriei moderne a bucatariei moderne romanesti. O bucatarie moderna si sofisticata, cu “mancaruri alese”, cu retete pretentiose si complicate insemna altceva decat sarmale si borsuri. 

1918, anul Marii Uniri, aduce noutati si in bucataria romaneasca. Aceasta va deveni un amestec de traditie autohtona, influenta orientala si influenta moderna, occidentala. Fascinat de varietatea felurilor de macare din bucataria bucuresteana, Paul Morand nota in cartea lui despre Romania: “Pariziene prin fursecuri si prin limba vorbita aici, vieneze prin…strudelul lor cu mere,…grecesti prin dulceturile lor, …turcesti prin baclavalele si serbeturile lor,…cofetariile din Bucuresti ofera…o harta dulce.”
Dar momentul de glorie al cofetariei romanesti l-a marcat aparitia Casei Capsa infiintata de celebrul cofetar Grigore Capsa, cu StudiI inalte la Paris, ca elev al marelui Boissier. Toate retetele realizate de Capsa erau rezultatul unui talent iesit din comun si al unei creativitati pe masura. Calatoriile in marile capitale ale Europei(Paris, Viena, Londra, Pesta, Petersburg) erau tot atarea ocazii de imbogatire cu noi retete.

Grigore Capsa preia idei de la Mari cofetari francezi si creeaza produse speciale cu ocazia unor evenimente deosebite sau care purtau numele unor personalitati importante in epoca. Asa a aparut celebra prajitura Joffre, realizata cu prilejul vizitei in Romania a maresalului Joseph Joffre, sau “inghetata Rejeane” dedicata unei actrite franceze, care a sustinut cateva spectacole la Bucuresti. 

Ca orice mare creador, Grigore Capsa a pastrat secretul retetelor sale chiar daca prajitura Joffre, pe care o gasim si astazi in cofetarii, respecta ingredientele.
Bucataria romaneasca a fost influentata de-a lungul veacurilor de o serie de factori, cum ar fi conditiile geografice si de clima, gradul de civilizatie, stadiul de dezvoltare al agriculturii.   

The Book of Life

“Mintea are o idee, poate agreabilă, şi doreşte să devină ca în acea idee, care este o proiecţie a dorinţei tale. Tu eşti asta, ceva ce nu-ţi place, şi vrei să devii aia, ceva care îţi place. Idealul este o auto-proiecţie; opusul lui este o extensie a ceea ce există, de fapt; nu este contrariul a tot ceea ce există, ci o continuitate a ceea ce există, poate oarecum modificată. Proiecţia este îndărătnică, iar conflictul este dat de lupta purtată pentru a impune acea proiecţie. Te lupţi să devii ceva anume, iar acel ceva face parte din tine. Idealul este propria ta proiecţie. Uite cum mintea s-a păcălit singură. Te lupţi cu nişte cuvinte, urmându-ţi propria proiecţie, propria ta umbră. Eşti violent şi te lupţi să devii nonviolent, idealul; dar idealul nu este decât o proiecţie a realităţii, numai că sub un nume diferit. Când devii conştient de această farsă, pe care ţi-ai jucat-o singur, atunci falsul este perceput ca fals, în sine. Lupta purtată pentru a te îndrepta către o iluzie este un factor distructiv. Toate conflictele, toate devenirile, sunt distructive. Când este conştientizată această farsă, pe care mintea şi-a jucat-o singură, atunci rămâne numai realitatea. Când mintea este despuiată de orice devenire, de orice ideal, de orice comparaţie sau acuzaţie, atunci când propria sa structură s-a năruit, atunci realitatea a suferit o transformare deplină.”   J. Krishnamurti (1895-1986)

Harold Whittles

Harold Whittles aude pentru prima oară după ce medicii i/au pus un dispozitiv care îl ajută să perceapă sunetele. Fotografia a fost făcută exact în primul moment când băiatul a auzit pentru prima oară.

Nina Cassian

Va trece multă vreme,
iar când ne vom reîntâlni,
dacă fumul țigărilor noastre reunite
nu va schița o coloană triumfătoare
ca sufletul celor arși pe rug
- înseamnă că nu ne-am iubit niciodată.

Fosilă

Fosilă (din latină: fossilis, „dezgropat“; numit în germană și Petrefakt) este un termen utilizat pentru resturile sau urmele biologice ce au vârsta de peste 10.000 de ani în istoria Pământului.
Această perioadă de timp corespunde perioadelor geologice de la începutul holocenului, iar în paleontologie pleistocen / holocen, urmele, sau resturile biologice ce provin după această perioadă sunt numite urme recente sau actuale.
Unele fosile constituie resurse energetice deosebit de importante în formă de petrol, gaze naturale, sau din plante carbonizate în condiții speciale s-au format cărbunii.
Prin anumite condiții de mediu se pot conserva parțial sau total corpurile animalelor sau plantelor preistorice, în unele cazuri se pot găsi excremente pietrificate, acestea fiind numite coprolite.
Fosila se mai poate defini și ca un organism sau rest dintr-un organism vegetal sau animal conservat in depozitele sedimentare din trecutul geologic al Pământului.
Chihlimbarul e rășina fosilizată a unor conifere de mult dispărute. Majoritatea chihlimbarelor au circa 70 de milioane de ani vechime și au fost la mare căutare în secolul XIX. Câteodată, în rășină erau prinse mici insecte, care s-au păstrat astfel foarte bine. Lemnul negru fosilizat, cunoscut drept gagat, a fost foarte popular în epoca victoriană, când era cioplit, șlefuit sau tăiat, fiind folosit mai ales pentru bijuterii de doliu.

Socrate si barfa

In Grecia Antica, Socrate era renumit pentru respectul cu care isi trata prietenii. Intr-o zi o cunostinta l-a intalnit pe marele filosof si l-a intrebat:
“Stii ce-am auzit despre prietenul tau?”
“Stai putin”, a replicat Socrate.”Inainte de a-mi spune ceva as dori sa facem un test. Se numeste testul Filtrului Triplu.”
“Filtrul Triplu?”
“Exact”, a continuat Socrate.”Inainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu , ar fi o idee buna sa stam un pic si sa filtram ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care il numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevarul. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”
“Nu”, spuse omul. “De fapt doar am auzit despre asta si……”
“In regula”, a spus Socrate.”Deci nu stii daca este adevarat sau nu. Acum hai sa incercam si al doilea filtru, filtrul Bunatatii.. Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?”
“Nu, din contra………”
“Deci,” A continuat Socrate, “Vrei sa-mi spui ceva rau despre el dar nu esti sigur ca este adevarat. Totusi poti sa treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilitatii.Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu imi va fi de folos?”
“Nu, nu chiar.”
“Bine”, a concluzionat Socrate, “Daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici adevarat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie sa-mi spui ceva?”

“Barfa stinge lumina inimii si inabuse viata sufletului”
“Nu sufla un cuvant despre pacatele altora atat timp cat tu insuti esti un pacatos”

Adulterul

Adulterul reprezintă actul sexual voluntar dintre o persoană căsătorită și o altă persoană care nu este casatorită cu prima. În majoritatea cazurilor și în special în țările occidentale, se consideră ca numai persoana căsătorită a comis adulter, iar dacă ambele persoane sunt căsătorite (dar nu una cu cealaltă) se consideră că au comis acte separate de adulter. În alte țări, ambii sunt considerați vinovați indiferent de circumstanțe, iar în altele numai femeia poate fi acuzată de adulter.
Adulterul mai poartă și denumirea de relație extraconjugală sau confunda cu infidelitate. Termenul „adulter” poartă adesea o semnificatie morală sau religioasă, in timp ce „relație extraconjugală” este neutru din acest punct de vedere.
n unele țări, adulterul este ilegal, iar în majoritatea culturilor este privit ca un act imoral, ducând adesea la stigmatizare socială. Cu toate acestea, trei studii recente în Statele Unite arată că aproximativ 10-15% din femei și 20-25% din bărbați au întreținut relații sexuale extraconjugale cel puțin o dată în viață.

Vrăjitoria

Vrăjitoria, în variate contexte istorice, religioase și mitice este folosirea unor presupuse puteri supranaturale sau magice. O vrăjitoare este o persoană care practică vrăjitoria. În contexe moderne de practicare a vrăjitoriei, în special în cel Wicca, și bărbații pot fi încadrați drept "vrăjitori".
Populația din spațiul carpato-danubiano-pontic nu făcea diferența în trecutul îndepărtat între magia pozitivă (albă) și cea negativă (magie neagră). Adică nu cunoșteau distincția între practica de a folosi forțe supranaturale în scopuri benefice și vrăjitoria în scopul răzbunării. Ambele forme de vrăjitorie erau denumite farmece (din limba latină pharmacum).
Geto-dacii aveau cuvinte proprii pentru a denumi vrăjitoria sau vrăjitorul, unele ajunse până astăzi nemodificate, de exemplu: boscorodeală, boscănitură sau vâlfă. Cuvântul farmec este sinonim cu peste 48 de cuvintte, din care 19 de origine latină, 10 din limbile neo-latine, 6 autohtone, 6 cu etimologie necunoscută, 5 din limbile slave, unul din turcă, unul din ungară. Din limba slavă cuvântul vrajă are o utilizare integral națională și tinde să înlocuiască cuvântul farmec.