Malformatiile congenitale

Malformatiile congenitale sunt abateri de la dezvoltarea embrionara normala, fiind caracterizate prin alterarea morfologiei si functiei unui organ, sistem de organe sau a corpului în întregime. Malformatiile congenitale pot fi intalnite la nastere sau dupa nastere.
In determinismul malformatiilor congenitale, factorii teratogeni, genetici si de mediu, pot actiona independent, dar în cea m,ai mare masura exercita actiuni conjugate.
Malformatiile congenitale au caracter universal. Ele se intalnesc la toate organismele pluricelulare atat in lumea animala, cat si în cea vegetala, asupra carora actioneaza factorii teratogeni.
La om, multa vreme, malformatiile congenitale au fost considerate drept minuni ale naturii sau greseli ale femeii în cursul gestatiei.
In mod curent este folosita în acest cadru si notiunea de ANOMALIE CONGENITALA care reparezinta o abatere de la dezvoltarea embrionara normala, care nu afecteaza semnificativ functia unui organ. Ea se refera, de regula, la defecte de un grad mai redus decat malformatia. Mutatiile genice sunt considerate si ele anomalii produse în molecula de ADN, cu urmari in dezvoltare sau indiferente.
Este necesar de metionat totodata ca cele mai complexe si grave malformatii congenitale sunt MONSTRII, majoritatea lor fiind neviabili la nastere. Ei prezinta conformatii si structuri vicioase diferite de cele intalnite în mod obisnuit în cadrul speciei umane.
La nastere, frecventa medie a malformatiilor este de 2-3% din totalitatea nasterilor. Aceste valori difera insa in functie de tari si gradul lor de dezvoltare, regiuni geografice, rasa, etc. intrucat unele tipuri de malformatii se manifesta la cativa ani de la nastere, cum ar fi cele însotite de surditate, intarzieri mintale, manisme etc., cifrele cele mai crescute ajung pana la 7,5-8%.
In prezent, in cadrul Organizatiei Mondiale a Sanatatii, se contureaza tendinta depistarii lor precoce pe plan international si crearea unor Banci de date si supravegherea malformatiilor congenitale.
O clasificare cuprinzatoare a malformatiilor nu s-a putut realiza din cauza variabilitatii lor mari, desi au existat multe încercari în acest sens. Unele dintre ele intereseaza forma si structura, altele cresterea, numarul, pozitia organelor, întinderea, gradul de complexitate etc.
În teratologia generala, una din clasificari tine seama îndeosebi de mecanismul general de producere al malformatiilor, raportate la dezvoltarea embrionara normala.
Factorii care cauzeaza malformatiile au fost împartiti în factori ereditari (endogeni) si factori de mediu (exogeni). Desi se trateaza separat, în geneza celor mai multe malformatii, esentiala este interactiunea dintre acesti factori.

Mentalismul

Mentalismul este o categorie a iluzionismului care imită citirea gândurilor, predicția, controlul minții, telepatia, telechinezia, percepția extrasenzorială. Cea mai veche astfel de reprezentație înregistrată a fost făcută de magicianul Girolamo Scotto în 1572.
Principiile folosite pentru a crea aceste efecte sunt: sugestia, hipnoza, programare neuro-lingvistică, citirea la rece, citirea limbajului corpului și a mușchilor, distragerea atenției, realitate dublă, prezentare și nu în ultimul rând manipularea iluzionistului clasic. Acestea sunt combinate și folosite de așa natură încât să imite fenomenele de percepție extrasenzorială, citire a gândurilor, predicție, telechinezie, telepatie, controlul minții.
Cele mai cunoscute nume internaționale în domeniu sunt: Theodore Annemann, Banachek, Derren Brown, Bob Cassidy, Tony Corinda, Uri Geller, Kreskin, Al Koran, Max Maven, Richard Osterlind, Marc Salem, Chan Canasta, Luke Jermay, David Berglas, Cristian Gog, Joseph Dunninger, The Evasons, Gary Kurtz, Vlad Grigorescu, David Blaine, Chris Angel.

Prostul

Cu prostul care n-are şcoală
Te lupţi puţin şi-ai câştigat.
Dar duci o luptă colosală
Cu prostul care are şcoală!
De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna... PROŞTII.
Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare :
"Iubite Doamne, fă-mă... PROST!"
De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii... PROST.
În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de... PROST.
Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
şi ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe... PROSTIE...
Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de... PROŞTI.
Si-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Si numai PROŞTII sunt deştepţi....

Axiome:
- Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, pe când prostia, nu!
- Oamenii neinstruiţi sunt mai "scumpi" decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui se "vând" ieftin.
- Nu te certa niciodată cu un prost! Te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa. Şi apoi, mai are şi mintea odihnită.
- Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic, el nu face niciodată pauză în gândire.

Exerciţii de echilibru

Când spui Tudor Chirilă îţi vin în minte multe cuvinte: muzică, nebunie, pasiune, bărbatul șarmant și frumos, nonconformism, sensibilitate. Unii îl văd ca fiind artistul perfect, alţii refuză să îl privească astfel. Eu îl văd ca pe un om complet, cu sufletul frumos.

"Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie şi ţi-ai văzut ochii obosiţi în oglindă, alţi ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Şi eşti împăcat cu asta şi nu mai tânjeşti după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ţi mai eşti ţie în oglindă."

"Exerciţii de echilibru" nu e o carte care te învaţă, ci una care te provoacă. Eşti invitat să îţi răspunzi la întrebări simple, dar la care nu te-ai gândit poate niciodată. Eşti provocat să alegi, să te regăseşti, să începi orice şi să crezi. Ne-am obișnuit să pledăm pentru nonconformism, dar am uitat că simplitatea e cel mai frumos câștig pe care un om îl poate deține. Uităm să mai privim Cerul, să mai mulțumim pentru ceea ce trăim, să mai îmbrățișăm, sau să mai ascultăm liniștea. Definim simplitatea ca o banalitate care ni se cuvine. Ni se cuvin oamenii, trăirile, amintirile, zilele, ba chiar respirațiile tuturor secundelor de viață pe care le trăim. Îmi place să descriu cartea lui Chirilă drept o lecţie despre noi şi despre ceea ce suntem în cursa aceasta dintre viaţă şi moarte. Dacă toată viaţa e doar un exerciţiu de regăsire, cum vom şti când ne-am găsit echilibrul în oamenii de lângă noi, în zilele trăite, în cele pierdute, în anii zâmbiţi, sau în anii în care am plâns? Cum vom şti să găsim echilibrul şi să îl păstrăm până la sfârşit? Când vom şti că trebuie să îl păstrăm?
Unul din cele mai frumoase mesaje ale cărții poate se află în esența cuvintelor mai jos citate. Lectura este cea mai frumoasă viziune pe care un om o poate descoperi. Ea este cea mai frumoasa oglindă în care un om se poate privi cu adevărat. Lectura e singura oglindă care ne poate reflecta sufletul. Oferiți timp cărților, oferiți-vă timp, oferiți timp și iubire oamenilor. Timpul este cea mai frumoasa investiție pe care un om o poate face pentru viață.

"Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitați-vă. Numai în haita de oameni deştepţi o să reuşiţi."


http://www.youtube.com/watch?v=ICKu-XrCT3I#t=121

Iubiti voi

Nu veți fi niciodată fericiți, dacă așteptați mereu pe cineva să se gândească la voi, să vă înțeleagă, să vă ajute, să vă iubească, fiindcă toate lumea are grijile și problemele ei. Cineva va fi poate aproape de voi un moment, dar în clipa următoare va fi ocupat în altă parte și va trebui să vă descurcați singuri. De aceea vă sfătuiesc: nu vă bazați atât de mult pe alții, deoarece atenția, prietenia, iubirea lor sunt prea nesigure. Într-un moment vă simțiți înțeleși, susținuți, dar ce se va întâmpla în momentul următor?

Nu trebuie să așteptați nimic de la alții, și mai ales iubirea lor. Ea poate veni, desigur, poate veni chiar fără încetare; dacă vine, să fie binevenită, și veți mulțumi Cerului, dar nu trebuie să o așteptați. Vreți să fiți fericiți? Nu cereți să fiți iubiți, ci iubiți voi, zi și noapte, și veți fi mereu fericiți. Poate că într-o bună zi veți întâlni o iubire formidabilă… Da, de ce nu? Aceasta poate veni, dar să nu o așteptați.

Flori in grenade

Ceea ce a realizat aceasta femeie din Palestina este un mesaj de pace care face inconjurul lumii, aratand ca din tot haosul si confruntarile violente care au loc intre trupele armate din Israel si Palestina, lucrurile frumoase se pot naste cu putina inventivitate.

Localnica din micul sat Bilin, situat langa capitala de facto a Palestinei, Ramallah, a plantat o mica gradina de flori care cresc in interiorul grenadelor cu gaze lacrimogene, colectate in urma ciocnirilor dintre armata israeliana si localnicii palestinieni.

Florile sunt crescute pe o portiune de pamant recastigata de Palestina acum 2 ani, in urma unui proces care a dus la relocarea gardului de securitate construit de autoritatile israeliene. Din cauza numeroaselor ciocniri armate, femeie care planteaza si creste aceste flori nu duce lipsa de materiale prin care sa transmita acest mesaj natural de pace.

Unele grenade sunt puse direct in pamant, iar altele au sarme legate de ele pentru a fi prinse de stalpi si garduri, oferind o priveliste extrem de placuta tuturor celor care locuiesc sau trec prin zona.

Avand in vedere frumusetea acestor amenajari din obiecte de conflict si razboi, tot mai multi designeri aleg sa foloseasca piese similare in realizarea unor creatii artistice foarte captivante, atat pentru interior, cat si pentru exterior.

De cealalta parte a granitei, un artist israelian realizeaza sculpturi in forma de trandafiri din metalul rezultat de la rachetele lansate de extremistii palestinieni.

 

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=527009887428033&id=487206428075046 

Scrisoarea lui Jean-Paul Sartre catre Simone de Beauvoir

“Micuța mea,

Demult am tot vrut să-ți scriu, într-una din acele seri după o ieșire cu prietenii când simți că lumea e a ta. Am vrut să-ți aștern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, așa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea țipete și mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simți acea plăcere încă străină ție, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandrețe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoști la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleșit de dorința de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine și o transform într-unul din acele elemente care mă clădește. Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îți scriu. Încearcă să mă înțelegi: te iubesc și în același timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur și simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu ești a mea și lucrurile sunt ale mele și iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează și ele iubirea mea.

Draga mea fetiță, așa cum ți-am spus, ție îți lipsește prietenia. Acum e timpul să-ți dau niște sfaturi mai practice. Nu ți-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubești. Vai, tu ești tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obține de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depășește pe toate, dar tu ești excesiv de generoasă și cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel țăran ce pășea în josul dealului pe întuneric, fluierând, țăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoști și acel sentiment ce nu are legătură cu tandrețea și care apare între doi oameni. E greu pentru că orice prietenie, chiar și între doi indivizi cu sânge clocotind, are momentele sale de iubire. Îți consolezi prietenul suferind și ajungi să-l iubești, un sentiment ce șubrezește însă repede și se deformează. Dar tu ești capabilă de sentimentele prieteniei și trebuie să le experimentezi. Și, în ciuda mizantropiei trecătoare pe care o simți, ți-ai imaginat oare aventura căutării unei prietene în Toulouse, o femeie care să fie demnă de sentimentele tale de prietenie și pe care să nu trebuiască s-o iubești? Lasă deoparte partea fizică a iubirii sau convențiile sociale. Caută cu inima deschisă. Și dacă nu găsești pe nimeni, întoarce-te către Henri Pons pe care abia dacă-l mai iubești și fă din el prietenul tău.

[…]

Te iubesc din tot sufletul și inima mea.”

Artă în role de hârtie

Anastassia Elias face artă în rolele de hârtie pe care noi fie le aruncăm, fie ne distrăm văzând cum sunt date de-a dura de pisică.
Anastassia este un artist din Franţa, care a ajuns la aceste creaţii la intersecţia celorlalte activităţi artistice care-i ocupă mai tot timpul: pictura şi ilustraţia. Cadrele decupate în aceste role au însă multe în comun cu picturile ei: în primul rând faptul că spun o poveste, iar în al doilea rând aceeaşi căldură spontană a ipostazelor, un voyeurism magic, cotidian.
Aşadar, când nu desenează cărţi sau poveşti în acuarelă, Anastassia creează lumi milimetrice în tuburi de carton. Cât de gol şi searbăd poate fi acest tub şi cum se umple de contururi şi lumină acum! De fapt, lumina face atmosferă, le încălzeşte, ca un mic soare care dă viaţă acestor fărâme de lumi.

 

http://www.anastassia-elias.com/view-album/10 

Filosofia

"Absorbiţi de multe utopii, vorbim despre filosofie. Căutând printre visuri şi realităţi, vorbim despre filosofie. Iar filosofia cuprinde multe semnificaţii. O putem considera o utopie? Se poate, căci filosofia se referă la multe lucruri încă neîmplinite, aflate în viitor. Să fie un vis? Poate că da, fiindcă, într-un fel sau altul, marii oameni ai tuturor civilizaţiilor importante au împărtăşit un vis. Este oare o realitate? Cu siguranţă. Sunt convinsă că toate fiinţele umane, chiar dacă nu în mod conştient şi fără să aibă vreun titlu în acest sens, sunt filosofi. Sunt convinsă că fiecare om care şi-a pus întrebări şi a conversat cu sine însuşi, dorind să afle răspuns la întrebarea Cine sunt?, a dat naştere unui filosof.

Aşadar, ce este filosofia? Nu îmi plac în mod deosebit definiţiile, poate şi pentru că am fost nevoită să studiez multe şi mi-am dat seama că memoria ne ajută prea puţin în acest sens; amintirea specială a învăţăturilor reţinute de suflet este însă întotdeauna utilă.

Dincolo de multiplele concepte folosite de-a lungul istoriei pentru a o explica, dincolo de multitudinea de finalităţi care i-au fost atribuite, Filosofia este marea artă, marea ştiinţă, o atitudine în faţa vieţii. O atitudine ce implică o ştiinţă, căci, dacă cineva îşi pune întrebări, doreşte să şi răspundă la ele. Presupune deopotrivă o anume artă, deoarece la întrebările vieţii nu se poate răspunde oricum.

Ce înseamnă a avea o atitudine în faţa vieţii? Înseamnă a întâmpina viaţa cu ochii larg deschişi, a nu ne teme să investigăm marile mistere, să privim Universul şi să ne punem întrebări legate de el, de noi înşine şi de fiinţa umană în general. Toate popoarele se întâlnesc în acest punct, deoarece, de fiecare dată când omul şi-a pus întrebări despre modul în care se poate integra în Univers, a descoperit Divinitatea şi a descris această experienţă în mii de moduri.

Nu înseamnă că filosofia ar fi acelaşi lucru cu religia, însă nici că ar exclude-o; filosofia poate fi cunoaştere, artă, religie şi atâtea altele. Este un domeniu atât de general, încât tocmai amplitudinea ei o poate transforma într-o mare utopie.

Dintre toate definiţiile filosofiei, una îmi place în mod deosebit şi am repetat-o de multe ori la cursurile mele. O voi aminti şi aici, deoarece, la fel ca în artă, repetarea nu este niciodată inutilă, ci ne ajută să înţelegem mai bine conceptele; este vorba despre definiţia atribuită lui Pitagora şi exprimată de el în faţa veneraţiei contemporanilor săi luminaţi, care-l numeau pe bună dreptate înţelept. Se spune că Pitagora le-ar fi răspuns: „Nu sunt înţelept, ci iubitor de înţelepciune”. Din această expresie grecească s-a născut termenul de philo-sophos, desemnându-l pe cel care iubeşte înţelepciunea, fiindcă nu o posedă; înţelege că îi lipsesc multe lucruri şi de aceea iubeşte înţelepciunea, o caută şi o urmăreşte cu perseverenţă. Atunci când ne spunem nouă înşine filosofi, ne comparăm fără să vrem cu Pitagora şi remarcăm cât de departe suntem de el; putem spune însă fără a greşi că suntem filo-filo-sofi, căci facem multe încercări de apropiere, iubim idealul înţelepciunii şi urcăm multe trepte pentru a ajunge la acea dragoste de care vorbea Pitagora, la dragostea de înţelepciune, imboldul extrem de puternic ce ne îndeamnă să cucerim ceea ce ne lipseşte, să realizăm faptele de care avem nevoie.

Platon spunea că ne îndrăgostim nu de ce avem, ci de ce ne lipseşte. Astfel, dragostea ne îndeamnă să cucerim lucrurile care ne lipsesc, dar care ne pot completa şi ne pot duce mai aproape de perfecţiune. Este foarte bine când înţelegem că Înţelepciunea există şi că nu o deţinem, fiindcă atunci ne punem în mişcare. Dragostea de cunoaştere ne îndeamnă să ne eliberăm şi să rupem barierele egoismului, obsesia lui „eu iubesc asta şi nu altceva”, „mie îmi place asta şi nu alta”, „pe mine mă preocupă asta mai presus de orice”. Când începem să privim universul cu alţi ochi, ni se deschid multe porţi interioare, dar la fel de multe exterioare şi, pe măsură ce creşte înţelegerea propriei persoane, se dezvoltă în noi capacitatea autentică de a ne înţelege şi semenii.

Poate că azi, la multe veacuri după Pitagora şi alţi filosofi consideraţi utopici, prin filosofie se înţelege în general altceva; am experimentat personal schimbarea, studiind filosofia în facultate şi resimţind o insatisfacţie permanentă în faţa accepţiei sale actuale. În prezent, filosofia este o disciplină cu totul abstractă; se studiază o mulţime de termeni şi de concepte dificile, iar dacă oamenii rămân cu această impresie despre filosofie, ajung să fugă de ea. Azi, Filosofia înseamnă mai degrabă o Istorie a Filosofiei, o trecere în revistă a ideilor filosofice din toate timpurile. Se aplică, desigur, anumite criterii de-a lungul acestui parcurs, deoarece întotdeauna au existat filosofi consideraţi foarte buni, însemnaţi, iar alţii au fost consideraţi necorespunzători, periculoşi şi chiar au fost interzişi. Însă, cu timpul, unii dintre gânditorii consideraţi periculoşi au fost trecuţi în tabăra celor buni, iar unii dintre cei consideraţi buni au ajuns în cealaltă extremă; constatăm astfel că şi Istoria filosofiei îşi are modele ei.

Azi, constatăm că filosofia nu mai este considerată practică şi utilă pentru viaţă. Ideea că filosofia nu are aplicabilitate, că e o utopie, că nu foloseşte la nimic, a generat, cu preponderenţă în secolul trecut şi în cel actual, o problemă gravă: au câştigat teren multe idei materialiste, consecinţă a mitului în care s-a transformat filosofia. De exemplu, în cazul Spaniei şi al altor ţări, din fericire nu prea multe, s-a decis eliminarea acestei materii din programa şcolară, deoarece se ridicase întrebarea „la ce ne ajută?”.

Drept consecinţă, se manifestă o tendinţă generală de a evita filosofia, la fel cum se întâmplă uneori cu un om care nu a învăţat cu adevărat să trăiască şi atunci evită să rămână singur cu sine însuşi. Se resimte mult gol interior, multă nesiguranţă şi nu trebuie să ne mire deloc faptul că ne afectează atâta corupţie, dezordine, atâtea catastrofe naturale: dacă fiinţa umană nu găseşte o axă interioară, nu poate merge înainte.

Cei treizeci de ani pe care i-am trăit în Acropolă, studiind filosofia, şi alţi câţiva ani petrecuţi înainte, în facultate, reprezintă o perioadă îndelungată dedicată acestei discipline şi, deşi mi se spune că este teoretică şi că nu foloseşte la nimic, eu continui să mă întreb: dar atunci cum am putea găsi răspunsuri la marile întrebări, la marile noastre incertitudini? Ce facem cu întrebările care ne asaltează atunci când rămânem singuri cu noi înşine: de ce trăim, de ce murim, de ce există durere, de ce îmbătrânim, de ce ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă? De ce trecem de la suferinţă la bucurie şi de la bucurie la suferinţă şi ce vânt capricios ne duce dinspre una spre cealaltă? De ce avem temeri şi îndoieli?

Când apar întrebările existenţiale, fie căutăm să le răspundem, fie alegem să trăim permanent în teamă, trăgând o cortină în faţa propriilor ochi şi încercând să nu mai vedem lucrurile importante. Când există întrebări, singura atitudine constructivă este să le exprimăm. Când Socrate spunea: „Ştiu doar că nu ştiu nimic”, nu o spunea fiindcă se mulţumea cu a nu şti nimic. O afirma drept recunoaştere a ceea ce nu ştim şi, în acelaşi timp, drept punct de pornire: „Vreau să ştiu mai mult, pentru că am nevoie de mai mult”. Deşi au trecut atâtea veacuri de atunci, fiinţa umană îşi repetă aceleaşi întrebări. Şi e suficient să simţim nevoia de a găsi răspunsuri pentru ca filosofia să fie din nou utilă, practică şi necesară. Filosofia este marea educatoare, cea care ne învaţă să trăim. Cea mai dificilă disciplină, a şti cum să trăieşti, nu mai este predată astăzi aproape de nimeni. Nu vom deveni mari înţelepţi datorită filosofiei, dar cel puţin vom avea mai puţine temeri, mai puţine îndoieli decât înainte; nu vom ajunge la marele Adevăr, dar vom cuceri treptat anumite certitudini.

A ne întreba „cine sunt”, „care este vocaţia mea”, „pentru ce exist”, „de unde vin şi încotro mă îndrept” reprezintă o modalitate prin care putem învăţa să trăim; arta de a trăi constă în a răspunde zi de zi la aceste întrebări, a înţelege de ce suferim şi de ce există durere. Filosofii orientali din cele mai vechi timpuri, atât de vechi, încât uneori nici nu ştim exact în ce perioadă să-i încadrăm, spuneau că durerea este vehiculul conştiinţei. Când omul este fericit şi râde, nu i se prea întâmplă să se întrebe „De ce trebuie să trăiesc aşa ceva?” Se pare că noi, fiinţele umane, învăţăm atunci când ne doare ceva, iar arta de a trăi ne arată că, de fiecare dată când suferim, trebuie să ne detaşăm de experienţă şi să ne întrebăm: „De ce sufăr, ce încearcă să mă înveţe viaţa în acest moment? Ce se află dincolo de durerea mea? Ce experienţă importantă pot reţine?”.

Când un filosof învaţă să trăiască, este supus unei probe şi, dacă o depăşeşte, ştie că atunci când se va întâlni cu următoarea o va putea depăşi şi pe aceea şi astfel va dori să înveţe tot mai multe despre viaţă.

Arta de a trăi mai presupune ceva foarte important: preţuirea vieţii şi a tuturor fiinţelor umane. Este de neconceput să auzi tineri spunând: „Nu am cerut să vin pe lume”. Parcă vor să facă un reproş cuiva. Dar cui oare? Eu nu ştiu dacă am cerut să venim pe această lume, dar suntem aici şi trebuie să învăţăm să preţuim viaţa, pentru că este un dar minunat. Nu se poate să trecem prin viaţă lăsându-ne târâţi; poate că şi a învăţa această lecţie face parte din arta de a trăi. În loc să fim precum un trunchi de arbore în derivă pe un râu, e de preferat să avem capacitatea de a construi o barcă cu vâsle din acel arbore, pentru a putea să traversăm noi înşine curenţii.

Oare filosofia, arta de a trăi este doar pentru unii? Nu, este pentru toţi. În fiecare moment, în fiecare loc simţim nevoia de a avea pe cineva care să ne îndrume în arta de a trăi. Simţim nevoia unui maestru. Filosofia ne învaţă să preţuim rolul maestrului şi pe cel al discipolului. Iar dacă am vorbit despre filosofie, trebuie să vorbesc şi despre educaţie. Am căutat în dicţionar definiţia educaţiei şi am găsit explicaţii foarte frumoase: a conduce, a îndruma, a instrui şi m-am gândit că termenul este bine definit în dicţionar, dar, în funcţie de cum e explicat, poate fi înţeles destul de greşit, pentru că nimeni nu mai doreşte să fie condus, nici îndrumat sau instruit. Azi, toată lumea doreşte să fie liberă mai degrabă decât să înveţe. Totuşi, a educa înseamnă a îndruma, a conduce, a însoţi pe cineva dintr-un loc în altul. Poate educa doar acela care are suflet de îndrumător, deoarece va şti cum să descopere sufletul persoanelor, să amplifice şi să dezvolte valorile rămase tăcute, ascunse până atunci. Dacă ne lipseşte curajul de a le scoate la suprafaţă, vor rămâne tăcute şi ascunse de-a lungul întregii vieţi.

Fondatorul Noii Acropole, Maestrul meu, profesorul Livraga, vorbea mult despre educaţie. Spunea că rolul ei este acela de a face posibilă ieşirea la suprafaţă a calităţilor intrinseci ale individului. Acest rol al educaţiei îşi are originea, în mod precis, în rădăcina latină „educir”; înseamnă a scoate ceva dinăuntru înspre exterior. Platon spunea că filosoful este asemeni unei moaşe: moaşa propriu-zisă ne ajută să venim pe lume, iar filosoful ne dă viaţă în ziua când ne ajută să extragem ce avem înăuntrul nostru, să unim într-un singur fir vieţile, să punem ordine în sentimentele noastre şi să ne conducem viaţa cu suficientă siguranţă; după cum spunea profesorul Livraga, pedagogia adevărată este aceea care trezeşte potenţialul de a învăţa: educă fără să deformeze, informează fără să mintă, trezeşte sufletul şi forţele interioare prezente în toate fiinţele umane.

Ştiinţa educaţiei platonice poate fi sintetizată în patru virtuţi, foarte valoroase atât în urmă cu câteva mii de ani, cât şi în zilele noastre: curajul, cumpătarea, prudenţa şi dreptatea. Curajul nu înseamnă să fii peste măsură de temerar, ci să ai tărie de caracter, să ştii să trăieşti cu demnitate. Cumpătarea reprezintă capacitatea de a ne stăpâni propria personalitate, de a găsi măsura justă, echilibrul; e vorba de un echilibru superior, elevat. Termenul „prudenţă” poate fi interpretat în moduri foarte diferite, însă a fi prudent înseamnă în esenţă a fi înţelept; doar cel care cunoaşte este prudent, ignorantul e imprudent şi se aruncă în braţele vieţii în mod nechibzuit. Confucius spunea că omul prudent se gândeşte la un lucru de două ori: o dată e prea puţin, iar de trei ori este exagerat. Măsura justă înseamnă a te gândi de două ori înainte de a face sau a spune ceva. Aceasta este prudenţa sau înţelepciunea.

Educaţia corectă formează şi transformă totodată fiinţa umană. Educaţia corectă reprezintă o adevărată alchimie interioară, căci nu putem rămâne neschimbaţi după un proces de învăţare autentică. Dacă am rămas aceiaşi, înseamnă că nu am învăţat nimic, ci ne-am mărginit la a memora multe lucruri fără să le înţelegem cu adevărat. După cum spunea profesorul Livraga, educaţia formativă, cu virtuţi transformatoare, nu forţează oamenii; personalitatea umană nu trebuie deformată. E o educaţie care ne eliberează de multe lanţuri şi de multe defecte, de multe incertitudini şi temeri. Când omul poate să înlăture balastul şi să-şi dezlege barca, sufletul său se va simţi liber. Înainte de orice, educaţia formativă ne ajută să învăţăm cum să învăţăm. Trebuie să învăţăm prin practica vieţii, deoarece omul actual e foarte sedentar. Mult prea sedentar şi lipsit de experienţa directă. Fiecare fiinţă trebuie să se descopere pe sine însăşi. A te întâlni cu tine însuţi şi a constata că eşti mic e deja mult mai frumos decât a nu te descoperi deloc şi a nu şti ce înseamnă acel „eu” din „eu sunt”.

Îmi amintesc acum două cugetări, una aparţinând lui Platon şi cealaltă profesorului Livraga. Platon spunea: „Cu adevărat frumos şi divin este entuziasmul arzător care te îndeamnă să desluşeşti cauzelor lucrurilor. Instruieşte-te în acest exerciţiu care, în aparenţă, nu slujeşte la nimic şi pe care vulgul îl numeşte vorbărie trecătoare şi totodată stăpâneşte-ţi corpul. Altfel, adevărul îţi va scăpa printre degete.”

Ce puţin s-a schimbat de fapt lumea! Acum 2500 de ani, tinerii adunaţi în jurul lui Socrate sau al lui Platon deja gândeau că a căuta cauzele lucrurilor e doar o vorbă deşartă. Dar Platon le-a răspuns că se înşeală, că au nevoie de un entuziasm arzător care să-i îndemne să descifreze cauzele lucrurilor: „şi să faceţi aceasta cât timp sunteţi tineri, căci mai apoi veţi pierde entuziasmul arzător”.

Când îl întrebam pe profesorul Livraga: „Ce vom face când nu vom mai fi aşa de tineri?”, el ne răspundea foarte frumos: „Tinereţea nu se cunoaşte după chip, nici după corp, nici după lipsa ridurilor... tinereţea se poartă în suflet”. Şi ne vorbea despre conceptul grecilor clasici, despre Afrodita de aur; această Afrodită rămâne mereu tânără, strălucitoare, minunată şi poate fi găsită în interiorul fiecărui om. Atunci când ne gândim la câţi ani s-au scurs din viaţă, dacă am trăit cu intensitate, cu mulţumire şi învăţând în permanenţă, ne vom putea spune nouă înşine: „Dar ce importanţă are vârsta mea fizică? Sunt tânăr, mai am încă multe lucruri de realizat!”.

Profesorul Livraga ne învăţa ce minunat e secolul nostru, deoarece ni s-au deschis atâtea porţi şi posibilităţi datorită progresului tehnic. Ştiinţa a permis omului să ajungă pe Lună, însă acum îi revine filosofiei rolul de a ne învăţa să întreprindem călătorii mai ample, să ajungem în profunzimea fiinţei umane.

Tuturor ne place să descoperim partea cea mai profundă a fiinţei proprii şi, după ce am ajuns la ea, să ne întoarcem la suprafaţă cu mâinile pline, pentru a le putea deschide către ceilalţi, către o lume de fiinţe vii şi pline de iubire. Căci suntem filosofi prin educaţie şi suntem fiinţe cu adevărat vii prin filosofie."

https://www.facebook.com/pages/Noua-Acropola-Constanta/345556592139153?fref=nf

@rt by Michael Murphy

Artistul Michael Murphy a devenit cunoscut publicului larg pentru lucrările sale în format 3-D. Dacă cea mai faimoasă sculptură a sa este portretul preşedintelui american Barack Obama, construit din 66 plăci de carton suspendate cu ajutorul a zeci de fibre albe împletite, ultima sa lucrare „Damage” este o iluzie optică formată din 1200 mingi negre de ping-pong.

Sculptura, privită din unghiul potrivit, sugerează o armă de foc. Proiectul este văzut ca un catalizator în problema controversată a armelor de asalt şi a rolului pe care acestea le au în societatea actuală.

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=536052409857114&id=487206428075046 

Trupuri umane, motive florale

Artista australiana Emma Hack picteaza trupuri umane, inspirata de motivele florale si abstracte ale unei celebre marci de tapet. Hack e si fotograf si sculptor, dar a devenit cunoscuta pentru picturile ei pe corpuri umane, inspirate de tapetul marca Florence Broadhurst, cu care acum colaboreaza oficial. O alta sursa de inspiratie a constituit-o top-modelul Veruschka, cea care in anii ’70 isi picta trupul in culorile locurilor in care se afla. Hack lucreaza pana la 15 ore la un singur design si desi imaginile infatiseaza nuduri, nu au absolut nimic vulgar. Daca „lucrarile” va par cunoscute, e pentru ca se poate sa le fi vazut in clipul hitului „Somebody That I Used to Know” al lui Gotye. Cu ajutorul unei combinatii de pictura pe panza, pe corpuri umane si fotografie de studio, Emma „creaza o trama complexa de naratiuni in imagini si realism magic.”

http://www.emmahackartist.com.au/emma_art/florence_broadhurst.html 

Manastiri "inaccesibile"

Unii spun ca dragostea aduce durere in suflet. Ei bine, exista cazuri in care dragostea pentru Dumnezeu poate aduce si durere fizica. Asa se intampla in cazul manastirilor din lista de fata, care prin locatia lor pun mari probleme celor care vor sa ajunga la ele. “Inaccesibil” este un cuvant extrem de potrivit pentru a le descrie.

Manastirea Ostrog din Muntenegru

ostrog

Aceasta biserica ortodoxa sarbeasca este sapata in peretele de stanca de la Ostroška Greda. Este cel mai popular loc de pelerinaj din Muntenegru si mii de oameni vin aici in fiecare an. Infiintata de catre Vasilije, episcopul metropolitan al Herzegovinei, in secolul 17, acesta este ingropat aici. Unul dintre motivele numarului mare de vizitatori este acela ca multi cred ca daca se roaga langa trupul lui Vasilije se pot vindeca de boli sau pot avea o viata mai usoara.

Metéora, Grecia

meteora

Metéora – care inseamna “mijlocul cerului” se afla pe un pilon de stanca din Campia Thessaly din centrul Greciei. Manastirea ortodoxa este inclusa in Patrimoniul Mondial al UNESCO si are la baza o legenda originala. Se spune ca fondatorul ei, Sf. Athanasius, nu a trebuit sa escaladeze stanca pentru a pune steagul religios in varful bisericii, ci a a fost purtat pana acolo de un vultur. Pentru cei dornici sa ajunga aici, treptele abrupte sunt insa singurul mijloc de transport. Inainte de anii ’20, majoritatea oamenilor foloseau franghii si scripeti pentru a ajunge in varf, iar in secolul 14, cand ea a fost construita, au fost folosite scari si plase pentru a transporta materialele sus, la peste 550 metri inaltime. Manastirea este faimoasa si pentru aparitia sa in filmul din seria Bond, “For your eyes only”.

Manastirea budista Ki, India

ki

Desprinsa parca din filmul “Stapanul Inelelor”, manastirea Ki se afla in asezarea cu acelasi nume din muntii Himalaya. Manastirea calugarilor budisti din Tibet se afla in varful unui deal, la altitudinea de 4166 metri, de sus putand fi admirata valea Spiti. Aici functioneaza un centru de instruire pentru calugarii lui Dalai Lama si a fost adesea atacata de catre mongoli si alte armate inamice.

Manastirea Kozheozersky, Rusia

Kozheozersky

Manastirea Kozheozersky este o manastire ortodoxa aflata langa lacul Kozhozero, in partea de nord-vest a Rusiei – una dintre cele mai izolate regiuni din lume. Manastirea Kozheozersky, fondata in anii 1500 este astfel una dintre constructiile cel mai greu de atins din lume, pentru ca nu exista drumuri care duc aici. Cei care vor sa vina aici trebuie sa ia trenul pana la Nimenga, apoi sa apeleze la un camion ce transporta cherestea pentru a traversa padurea si in final sa merga pe jos ultimii 32 de kilometri. Chiar si ajunsi aproape de destinatie, mai exista un obstacol: lacul. Curajosii trebuie sa aprinda un foc si sa astepte sa fie vazuti de o barca de pe malul celalalt. Nu e nevoie sa spunem ca manastirea nu are curent sau Internet, asa ca asigura-te ca stie cineva unde te duci, inainte de a pleca de acasa.

Phugtal Gompa, India

Phugtal Gompa

Ascunsa in indepartata regiune Zanskar, in varful muntilor Himalaya, se afla Phugtal Gompa, care isi face aparitia din peretele de stanca al unui masiv inalt de 3800 metri. Aici traiesc in jur de 70 de calugari, extraordinara structura fiind construita in secolul 12, de catre Lama Gangsem Sherap Sampo. O adevarata minune, manastirea este facuta din caramizi, piatra si lemn si a rezistat in timp, sute de ani.

Paro Taktsang, Bhutan

Paro Taktsang

Manastirea cunoscuta si sub numele de “Barlogul tigrului” se afla intr-o stanca inalta de 3000 de metri, in valea Paro din Bhutan. Legenda spune ca Guru Rinpoche, cel de-al doilea Buddha, a ajuns aici in spatele unei tigroaice, in cautarea unei pesteri in care sa mediteze. Aceasta pestera exista si in prezent in interiorul manastirii. Construita in anul 1692 si renovata in 1998, aici se poate ajunge numai pe jos sau cu catari. Locul este destinat strict practicantilor religiosi, turistilor nefiindu-le permis accesul.

Xuan Kong, China

Xuan Kong

In provincia Shanxi din China se afla “Templul suspendat”. Manastirea se afla pe o stanca de unde se poate vedea muntele Heng. La prima vedere, aceste templu pare sa se prabuseasca la cea mai mica adiere de vant, dar se pare ca a fost protejat de zei (sau de un foarte bun inginer constructor) reusind sa reziste de-a lungul anilor, in ciuda a numeroase cutremure. In interior, cladirea este impresionanta, avand sali si camere care urmeaza conturul peretelui de stanca. Construit acum 1400 de ani, templul este cu adevarat magnific gratie si meritelor sale arhitecturale. Pentru a-l proteja, el este prins cu grinzi de peretele de stanca in care a fost sapat.

Sümela, Turcia

Sümela Monastery

Sümela este o veche manastire ortodoxa, care dateaza de 1600 de ani, construita in stanca si la care se poate ajunge daca urci treptele din piatra ce strabat padurea din apropiere. Ea se afla la 1200 de metri inaltime, in valea Altindere din Turcia. Oficial abandonata in anii 1920, manastirea este in prezent muzeu si o atractie turistica populara. In anul 2010 aici a fost organizata o slujba religioasa, pentru prima oara de la inchiderea sa. Sümela gazduieste cateva capele si are si bucatarie.

Popa Taungkalat, Myanmar

Popa Taungkalat

Cei care viziteaza aceasta manastire au la propriu capul in nori. Asezata la 737 metri altitudine, locatia manastirii Popa Taungkalat este cu adevarat socanta. Ea este construita peste un vulcan – inactiv probabil, dar daca era inactiv si atunci cand manastirea a fost ridicata, nimeni nu stie. Ea este un faimos loc de pelerinaj pentru budisti, aici aflandu-se 37 Mahagiri Nats (spiritele celor decedati in conditii violente). Cei care doresc sa viziteze manastirea trebuie sa tina minte doua lucruri: mai intai, trebuie sa urce 777 trepte; in al doilea rand, sa evite sa manance odata ajunsi la destinatie – macacii care traiesc in zona au obiceiul sa fure mancarea oamenilor.

Sf. Gheorghe, Israel

St. George Monastery

Aflata in partea de vest a teritoriilor palestiniene, manastirea Sf. Gheorghe este o alta constructie in care, daca ai locui, n-ai vrea sa fii somnambul, intrucat se afla pe marginea unei prapastii. Sanctuarul crestin datand din secolul 16 este accesibil la capatul unui pod peste Wadi Qelt, despre care unii spun ca ar fi Valea Umbrelor, mentionata in Vechiul Testament, psalmul 23. Manastirea este construita in apropierea unei pesteri despre care se crede ca este locul in care profetul Elijah a fost hranit de corbi. In orice caz, acest loc nu a fost intotdeauna unul linistit. La scurta vreme dupa construirea sa, armatele persane au trecut prin vale si au ucis 14 calugari care traiau aici. Oasele si craniile celor decedati pot fi vazute in peretii locatiei si in zilele noastre.

 

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=537077269754628&id=487206428075046 

Dansatori printre noi

“ Dansatori printre noi” este titlul albumului fotografic publicat de Jordan Matter la sfarsitul anului 2012. La realizarea albumului au participat numerosi dansatori americani contemporani iar proiectul a constat in realizarea de fotografii ale trupurilor in miscare situate in diverse locuri publice ale Americii de Nord. Referitor la nasterea acestui proiect, Jordan Matter declara :

“Momentul de inspiratie pentru acest album a aparut intr-o dupa-amiaza in timp ce il priveam pe Hudson, fiul meu, jucandu-se cu un autobuz de jucarie. Am incercat sa tin pasul cu mintea sa de trei ani care se afunda tot mai adanc intr-o fantezie ce folosea doar o cutie de plastic galben si figurine fara brate. Cel putin asta vedeam eu. El vedea navetisti grabiti sa prinda autobuzul cu numarul 77 pentru Australia. Topaia cu gura deschisa, lovindu-si palmele de genunchi, reactionand bucuros in fata unei lumi pe care eu nu o puteam vedea, dar care era extrem de prezenta pentru el.

Ce se intampla cu acest entuziasm, cu aceasta abilitate de a fi prezent in aceasta clipa? De ce aceste moment e de pura pasiune sunt inlocuite atat de des de cinism, plictiseala si indiferenta ? Jucandu-ma cu fiul meu ma gandeam la creare de fotografii care ar ilustra lumea prin ochii lui. Personajele fotografiilor ar avea viata si practic ar sarbatori toate aspectele vietii cotidiene.

La scurt timp dupa ce am jucat “ autobuzul” cu fiul meu, am participat la un spectacol extraordinar de dans si am realizat ca mi-am gasit colaboratorii. Dansatorii sunt povestitori extraordinari. Sunt instruiti sa capteze pasiune in trupurile lor. Adesea creaza lumi fantastice care ne ofera viziuni adanci asupra situatiilor cu care suntem familiari. Aduc la viata ceea ce simtim des , dar majoritatea dintre noi nu putem exprima datorita inabilitatiolr fizice , atletice si artistice….

Am realizat aceste imagini pentru Hudson si sora sa mai mica, Salis. Fotografiile transmit visele mele pentru ei, mult mai puternic decat cuvintele: savurati momentele mari si mici, apreciati frumusetea inconjuratoare si traiti clipa!”

http://www.dancersamongus.com/ 

Arta cu radiografii

Arie van't Riet a ajuns să fie considerat un artist desăvârşit în întreaga lume, din pură întâmplare. Fost medic radiolog, olandezul în vârstă de 66 de ani, a început să facă radiografii florilor, pentru a-i învăţa pe angajaţii spitalului la care lucra, cum se foloseşte aparatul cu raze X. Când şi-a dat seama însă cât de spectaculoase sunt imaginile, pensionarul s-a hotărât să îşi cumpere o cameră foto specială şi să arate întregii lumi cât de frumoasă poate fi natura, în fiecare detaliu.

Aşa a ajuns Arie van't Riet să fotografieze flori, peşti, şerpi şi multe alte vietăţi. "Îmi place să fotografiez lucruri banale, precum un fluture care stă pe o floare, un peşte în ocean, o pasăre în copac etc. Fotografiile surprind mai degrabă sentimente. Sper să le placă tuturor şi oamenii să realizeze cât de spectaculoase sunt aceste imagini", a declarat artistul.

 

http://www.x-rays.nl/ 

Festival Tailanda

În fiecare an în zona de nord a Thailandei se desfășoară Yi Peng, versiunea thailandeză a unui festival al luminilor. La fel ca la Loi Krathong, se pune o dorință și se rostește o rugăciune, însă de data aceasta obiectul-simbol este un lampion de orez (iluminat) ce este lansat în aer. De altfel cele două festivaluri sunt adesea confundate, deoarece Yi Peng are log în a doua lună conform calendarului Lana, atunci când este lună plină și de aceea se suprapune cu Loi Krathng.

Este una dintre cele mai mari sărbători budiste, așteptată cu nerăbdare pe întreg parcursul anului. Mii de oameni se roagă și meditează împreună pentru iertarea tuturor păcatelor și îndeplinirea dorințelor iar atmosfera este copleșitoare, o imensă vibrație pozitivă ce culminează cu înălțarea spre cer a tuturor acestor gânduri și emoții sub forma luminilor plutitoare. Acestea creează un spectacol grandios de umbre și străluciri ce taie răsuflarea și imaginea este ferică, exact cea întâlnită în numeroase reclame, ba chiar și un film de animație: mii de felinare strălucitoare plutind pe fundalul întunecat al unei nopți înstelate, ducând cu ele speranța în mai bine a oamenilor ce le privesc emoționați.

Lampioanele de acest tip sunt făcute din hârtie de orez sau hârtie reciclată și bețe de bambus, având la interior o lumânare. Provin din China, unde erau folosite inițial pe timp de război pentru a lumina câmpul de luptă atunci când bătăliile aveau loc noaptea sau ca sistem de semnalizare. Thailandezii cred însă că acestea aduc noroc, lunând ghinionul și ducând cu ele speranțele de mai bine ale celui care le-a lansat.

Există o multitudine de tipuri de astfel de lampioane, de la cele care se lansează în aer (khom loi), la cele care se atârnă (khom khwaen), cele care se pot transporta agățate pe un băț (khom thue) și cele care se rotesc sub presiunea aerului cald generat de lumânarea din interior (khom pariwat) – acestea sunt amplasate cel mai adesea în temple. Inițial doar călugării lansau aceste lampioane, acum însă toți thailandezii își arată respectul față de Budha și asociază rugăciunille de iertare a păcatelor și îndepărtarea tuturor problemelor cu momentul lansării lampioanelor.

Cea mai spectaculoasă celebrare are loc în Chiang Mai, fosta capitală a vechiului regat Lana. Cu această ocazie au loc parade cu lampioane de diverse tipuri, concursuri de miss, jocuri de lumini și sunete și diverse spectacole tradiționale. Unele dintre temple lansează dimineata lampioane imense la care sunt atașate artificii al căror zgomot se aude în întreg ținutul, iar seara se lansează simultan sute de mii de lampioane strălucitoare într-un loc anume din districtul Sansai. Lumea continuă să lanseze lumini plutitoare în întreaga provincie, până la ore târzii în noapte, o imagine aparte pe fundalul lunii pline strălucitoare.

 

http://www.youtube.com/watch?v=N9Ko-yvJzHU